De ce haosul lui Trump nu e nici strategie, nici nebunie, ci ceva mai periculos decât amândouă

Există în artele marțiale chinezești un stil de luptă numit zuì quán, stilul bețivului. Practicantul pare dezechilibrat, imprevizibil, pe punctul de a cădea. Se clatină, se împleticește, pare că a pierdut orice control asupra propriului corp. Adversarul nu poate anticipa nicio mișcare fiindcă nu există, de la cap la coadă, un tipar vizibil. Și în momentul în care adversarul, convins că are în față un om care abia se ține pe picioare, atacă, bețivul lovește cu o precizie devastatoare. Fiindcă tot ce părea haos era, de fapt, un dans perfect controlat.

În ultimele săptămâni, alături de alți oameni de bună-credință, lipsiți și de naivitate, și de năravul conspirației, mi-am pus mereu aceeași întrebare. Oare știe el, Trump, mai bine ce face? Este haosul în care ne găsim unul voit, atent planificat? Dacă suntem noi cei păcăliți de aparențe?

De ce ipoteza e tentantă

Sunt câteva motive solide pentru care pare rezonabil să credem că haosul actual din Golf e calculat. În primul rând, precedentul Venezuela. Operațiunea de capturare a lui Maduro a fost rapidă, precisă, bine coordonată, executată în timp ce toată lumea se uita în altă parte. Trump a demonstrat, cel puțin de această dată, că poate acționa chirurgical sub acoperirea unei aparențe de dezordine.

În al doilea rând, procedeul cu termenele amânate. Fiecare amânare a ultimatumului, de la 48 de ore la 5 zile, de la 5 zile la 10, de la 10 zile la 6 aprilie, e interpretată de analiști ca slăbiciune. Dar în negociere, amânarea repetată cu amenințarea menținută creează un tip specific de epuizare nervoasă, pentru că adversarul nu știe niciodată dacă blufezi sau nu. E exact principiul bețivului din artele marțiale, adversarul nu poate citi mișcarea fiindcă nu există un tipar. Și Trump e cunoscut pentru genul acesta de negocieri, tranzacțiile imobiliare care l-au făcut bogat s-au bazat în mare măsură pe această tactică.

În al treilea rând, contradicțiile exprimate public în ultima vreme pot fi deliberate. Iată o mostră de declarație, oferită jurnaliștilor ieri la bordul Air Force One: „Negocierile merg extrem de bine, dar nu știi niciodată cu Iranul, fiindcă negociem cu ei și apoi mereu trebuie să-i aruncăm în aer.” Trecând peste absurditatea declarației, rămâne de observat structura ei: Trump laudă negocierile și anunță bombardamentul în aceeași propoziție. Ar putea fi un mesaj calculat, care să transmită că nu contează ce acceptați voi, pentru că tot noi decidem mai departe ce facem. Dacă nu e iraționalitate, ar putea fi intimidarea adversarului prin imprevizibilitate.

Nu în ultimul rând, pentru genul acesta de abordare bazată pe cultivarea deliberată a imprevizibilității există un precedent istoric. Richard Nixon o numea „teoria omului nebun” și voia ca vietnamezii și sovieticii să creadă că e suficient de instabil încât să folosească arme nucleare, și că, prin urmare, e mai sigur să negocieze cu el decât să-i testeze nebunia. Trump ar putea practica aceeași strategie, proiectând iraționalitate ca să obțină concesii pe care un actor rațional nu le-ar obține niciodată. Niciuna dintre aceste ipoteze nu e fantasmagorică, așa că fiecare merită evaluată pe fond.

De ce nu funcționează

Dansul bețivului are trei condiții necesare și toate trei sunt absente.

Prima condiție este necesitatea unui corp antrenat. În zuì quán, mișcările par haotice, dar mușchii execută secvența cu precizie microscopică. Reflexele luptătorului sunt antrenate timp de ani de zile. Fiecare clătinare aparent accidentală e, de fapt, o poziționare calculată. Întrebarea decisivă este dacă Trump are mușchii instituționali pentru a-și permite un asemenea dans? Cabinetul actual e format din oameni pe care chiar și susținătorii administrației îi descriu ca extrem de servili. Directorul Centrului Național de Contraterorism, Kent, un veteran al forțelor speciale ales personal de Trump, a demisionat public după ce a constatat că informațiile care ajung la președinte nu au nicio legătură cu realitatea. Directoarea de intelligence, Gabbard, a produs un raport care spune că obiectivele războiului nu sunt realizabile, iar apoi a tăcut. Președintele Trump primește briefing-uri de două minute sub formă de clipuri video cu explozii. Iar trimișii săi speciali, adică un bun prieten de golf și un ginere, sunt descriși de surse diplomatice de pe trei continente drept oameni lipsiți de orice credibilitate. Chiar dacă Trump ar vrea să execute o mișcare de precizie, cu ce o execută? Bețivul din zuì quán are reflexe. Actuala administrație pare că nu are reflexe, are doar reacții.

A doua condiție presupune un plan ascuns. Sub haosul aparent, trebuie să existe un obiectiv, o destinație, un punct spre care întreaga clătinare converge. Care ar putea fi acel punct de sub poveste? Obiectivele oficiale ale războiului au fost abandonate unul câte unul: schimbarea de regim (abandonată), capturarea uraniului îmbogățit (abandonată), distrugerea rachetelor balistice (abandonată). Obiectivul actual este deschiderea Strâmtorii Hormuz, care era perfect deschisă înainte de a începe războiul. Este ca și cum ai da foc casei și apoi ai declara că obiectivul tău e să stingi incendiul. Iar mișcările anterioare ale lui Trump arată constant același tipar de haos, cu niciun rezultat palpabil, dar cu declararea victoriei și trecerea la subiectul următor. Tarifele din 2025 aveau să producă „cel mai bun acord comercial din istorie” și au destabilizat economia mondială fără să producă niciun acord. Retragerea din acordul nuclear din 2018 avea să ducă la „o înțelegere mai bună”, iar opt ani mai târziu nu există nicio înțelegere, dar există un război în curs. Negocierile cu Coreea de Nord, cu acel „ne-am îndrăgostit” șocant, nu au produs până la urmă nimic. Dacă e dans al bețivului, unde sunt loviturile de precizie? Unde e momentul în care clătinarea se transformă în victorie?

A treia condiție, decisivă, este aceea că dansul bețivului presupune un adversar care reacționează. Tehnica funcționează doar contra unui oponent care se lasă derutat de imprevizibilitate, care atacă convins că are în față un om vulnerabil, și care astfel se expune. Iranul nu reacționează la mișcările haotice americane. Iranul profită de ele. Fiecare zi de război îi crește puterea de negociere. Profiturile din petrol s-au dublat. Sancțiunile au fost ridicate de SUA aflate în disperare de cauză. Strâmtoarea a fost transformată dintr-un coridor liber într-o barieră selectivă de taxare, care operează în yuani chinezești. Iranul nu numai că nu pare impresionat de dans, dar controlează și muzica. Un dans al bețivului în fața unui zid nu e dans, e doar un om care se lovește singur de perete.

Atunci ce e?

Dacă nu e strategie și nu e nebunie, atunci ce e? Răspunsul, cred eu, e mai grav decât oricare dintre cele două.

Imaginați-vă un telescop. El funcționează doar dacă lentilele sunt aliniate, adică lumina intră prin prima, trece prin a doua, prin a treia, și formează o imagine coerentă la capătul tubului. Acum imaginați-vă că fiecare lentilă funcționează perfect, dar tubul s-a deformat. Fiecare lentilă vede clar, nicio problemă, dar imaginea completă și clară nu se mai formează nicăieri. Și nimeni nu știe că la capătul tubului imaginea lipsește, fiindcă de pe propriul său etaj, totul pare în regulă.

Aceasta e lumea în care ne aflăm astăzi. Nu e o lume condusă de un geniu malefic care orchestrează haosul. Nu e nici o lume condusă de un nebun care distruge totul la întâmplare. E o lume în care fiecare etaj al sistemului vede o bucată de realitate, acționează rațional în funcție de ce vede, și produce, cumulativ, o catastrofă pe care nimeni nu o vede în ansamblul său.

În toată povestea asta, probabil Trump vede o negociere imobiliară și acționează conform regulilor pe care le-a învățat în New York-ul tinereții sale. Ajungi la un acord, apoi ceri mai mult. Partenerul e deja angajat și nu mai poate ieși, așa că cedează. Dacă nu cedează, ameninți, amâni, aduci avocații, tragi de timp până când celălalt obosește. La final, declari victorie indiferent de rezultat. A funcționat foarte bine în New York, fiindcă acolo așa mergeau lucrurile. În consecință, Trump e rațional pe etajul lui.

Netanyahu vede, în primul rând, supraviețuirea personală. Este judecat din 2020 pentru fraudă, abuz de încredere și mită în trei dosare separate, fiind primul șef de guvern din istoria Israelului judecat penal în exercițiul funcției. Riscă până la zece ani de închisoare. În noiembrie 2025, a cerut grațiere prezidențială fără să-și recunoască vreo vină, dar Departamentul de Grațieri al Ministerului Justiției a respins cererea pe 11 martie 2026, considerând-o „extrem de problematică.” Un fost judecător al Curții Supreme a declarat zilele trecute că președintele Israelului ar risca să încalce legea dacă ar acorda grațierea. Cu alte cuvinte, dacă pierde puterea, Netanyahu merge la închisoare. Dar el e singurul dintre jucători care nu se panichează. Dacă s-ar panica, nu ar trimite trupe în sudul Libanului (unde suferă pierderi grele) simultan cu războiul din Iran. Aceasta sugerează că Netanyahu nu vrea să termine războiul, vrea să-l prelungească. Așa că și el e rațional pe etajul lui.

Congresul Statelor Unite are în față alegerile intermediare, vede doar asta și, în consecință, votează de opt ori, din iunie anul trecut încoace, că războiul nu e treaba lui. Pare corect și rațional pe etajul său. Piețele văd doar randamente mai mici sau mai mari și prețuri Brent calculate cum scrie la carte, și reacționează conform algoritmilor prestabiliți. Sunt raționale pe palierul lor și își fac treaba lor de piețe. Generalii văd precedente istorice precum Gallipoli și privesc insulele propuse a fi cucerite ca pe niște capcane, și avertizează. Și ei sunt raționali pe etajul lor blindat. Iranienii văd 47 de ani de agresiune și o civilizație atacată în timp ce negocia, și așteaptă. Par foarte raționali pe etajul lor. Un specialist în efectele armelor nucleare vede furtuni de foc și peste 300.000 de morți în prima zi. E și el rațional pe etajul lui. Un marinar filipinez care zace pe unul din cele 3.000 de vase blocate în porturi vede doar apa. Toți au dreptate. Fiecare, pe etajul lui, încearcă să se adapteze și să se împace cu situația. Și nimeni nu vede imaginea completă.

De ce informația nu mai circulă pe verticală

Într-un sistem sănătos, informația circulă între etaje prin mecanisme de corecție. Presa întreabă, Congresul verifică, consilierii contrazic, armata raportează, piețele sancționează. Fiecare mecanism e o articulație a telescopului care permite lentilelor să rămână aliniate.

Ce s-a întâmplat pe nesimțite în ultimii ani este că fiecare articulație a cedat. Stricăciunea nu s-a produs simultan și nu prin complot. Pe rând, din diferite motive, omenirii i-au cedat toate organele. Presa s-a scindat în două lumi care nu mai comunică între ele. Congresul a descoperit că e mai sigur electoral să nu știe decât să afle și să fie tras la răspundere. Consilierii care își contrazic „consiliatul” sunt concediați sau pleacă singuri, iar cei care rămân învață repede că supraviețuirea profesională depinde de alinierea la narativ, nu la fapte. Armata raportează, dar rapoartele se opresc la ușa unui birou în care nu mai intră nimeni cu vești proaste. Iar piețele, singurul mecanism care ar trebui să sancționeze automat, procedural, au fost transformate din instrument de corecție în instrument de profit, cu tranzacții de peste un miliard de dolari plasate cu câteva minute înainte de anunțurile prezidențiale critice, situații documentate de BBC și Financial Times, dar rămase neinvestigate de nimeni.

Rezultatul nu e un complot. E o degradare progresivă a tuturor articulațiilor, care produce un sistem în care toate lentilele funcționează și niciuna nu mai vede ce văd celelalte.

Fantomele de pe coridor

Dacă nimeni din interiorul telescopului american nu mai vede imaginea completă, atunci cine din afară o vede?

Rusia se află pe coridor, între etaje, cu acces la mai multe lentile simultan. Putin a fost sunat de Trump, cerând ajutor, acum trei săptămâni. L-a ascultat pe Witkoff de la 11 seara până la 4 dimineața, cinci ore de propuneri despre Ucraina și, probabil, despre Iran. Rusia are două milioane de cetățeni în Israel, dar și contacte directe cu Teheranul. Și pare că a temperat ofensiva din Ucraina, nu din generozitate, ci fiindcă adversarul se dezarmează singur. Fiecare zi de inacțiune rusească e o zi în care SUA își consumă munițiile, își pierd aliații și își transferă resursele militare din Pacific spre Golf. Rusia are vedere la mai multe etaje decât oricine, și tocmai de aceea nu intervine, fiindcă fiecare zi de haos american îi aduce beneficii pe mai multe dimensiuni simultan. Dar coridorul are și el un capăt, și capătul se numește escaladarea nucleară. Dacă scenariul nuclear se materializează, Rusia nu va mai fi spectator, ci parte a crizei, fie că vrea, fie că nu.

China nu privește prin telescopul existent, își construiește unul nou. Cu yuanul ca monedă petrolieră, cu parteneriate de securitate cu statele din Golf care se desprind de America și cu ruta terestră China-Rusia-Iran ca lanț de aprovizionare invulnerabil la blocadele maritime. Cine se gândea la așa ceva anul trecut? Pe termen scurt, China câștigă pe aproape toate dimensiunile fără să miște un deget. Dar un economist care privește mai atent vede altceva, având în vedere că 40% din energia Chinei vine din statele din Golf. Întregul model economic chinezesc, care se bazează pe energie ieftină la intrare, cu produse manufacturate bune sau mai puțin bune, dar pentru toate buzunarele, la ieșire, e distrus. Tranziția spre consumul intern nu funcționează, chinezii economisesc în loc să cheltuiască. Iar pariul pe AI are o vulnerabilitate fatală: inteligența artificială consumă cantități enorme de energie, exact ce devine rar și scump. China își construiește o casă nouă în timp ce arde cea veche, și materialele de construcție sunt încă în casa care arde.

India a rămas prinsă între etaje, în plin urcuș. 60% din petrolul ei vine din Golf. Părea următoarea Chină pentru investitorii globali, o alternativă de producție cu o piață în creștere. Și exact în momentul în care era gata să urce mai sus, energia care alimenta urcușul a dispărut. India mai are rezerve pentru câteva zile. Pakistanul, vecinul și rivalul său nuclear, pentru două-trei. Dacă Pakistanul se prăbușește, India moștenește o criză umanitară și de securitate la frontieră, cu un stat nuclear instabil alături.

Așadar, concluzia logică e cam neplăcută. Singurii actori care ar putea realinia lentilele din exterior, Xi, Putin și Modi, sunt exact cei care au, fiecare în parte, motive excelente să nu o facă. Cel puțin nu încă. Ceea ce înseamnă că telescopul nu va fi reparat din afară. Fie se repară din interior, fie nu se mai repară deloc. Până atunci imaginea distorsionată devine realitatea în care trăim cu toții, nu fiindcă a vrut-o cineva, ci fiindcă nimeni nu a oprit-o. Pe de altă parte, de ce ar repara alții un telescop al cărui proprietar insistă că vede perfect?

De ce telescopul stricat e mai periculos decât bețivul și decât nebunul

Dacă ar fi strategie, dacă Trump ar dansa cu adevărat dansul bețivului, ar exista undeva un plan, o destinație, și la capăt o lovitură de precizie. Am putea judeca planul, dar cel puțin am ști că există unul. Strategia, prin natura ei, se autocorectează, pentru că dacă nu funcționează, strategul își ajustează mișcările.

Dacă ar fi doar nebunie, ar fi imprevizibilă, dar scurtă. Până și în jocul de șah, nebunii sunt sacrificați primii. Zilele trecute, diferite voci și-au adus aminte că există un amendament constituțional, al 25-lea, creat exact pentru situații de genul acesta. Când nebunul cade, cineva îl ridică sau îl înlocuiește.

Dar un sistem telescopat nu e nici controlat, nici ne-controlat. E structural incapabil de autocorecție. Nu se repară singur fiindcă nicio parte a sistemului nu vede că e stricat. Fiecare etaj funcționează „normal” pe logica proprie. Trump crede sincer că negociază, deși partenerii de negociere neagă vehement. Secretarul de stat crede sincer că „în săptămâni, nu luni” vor fi atinse obiectivele, deși nimeni nu-și mai amintește care au fost acele obiective. Secretarul apărării, care pare scăpat din filme, crede sincer că bombardamentele reprezintă forma cea mai eficientă de negociere. Congresul crede la fel de sincer că războiul nu e treaba lui. Nimeni nu simte nevoia să repare ceva fiindcă, de pe etajul lui, totul pare în regulă.

Probabil că așa s-a simțit și la World Trade Center, la etajele de jos, după ce avionul a lovit.

Și noi?

Nu suntem spectatori. Am vrea noi.

Nu ne aflăm în fața unui geniu al haosului, nici în fața unui nebun. Suntem în fața unui sistem care și-a pierdut capacitatea de a transforma realități parțiale într-o imagine coerentă, percepută de toți. Aceasta e forma de pericol pe care nimeni nu o anticipează, fiindcă nu seamănă cu nimic din ce am mai văzut înainte. Strategia poate greși și se poate corecta. Nebunia poate fi izolată. Dar un sistem orbit de propriile lentile merge înainte convins că vede. Mașina merge înainte fiindcă toate piesele ei, unse și reci, încă se mișcă. Motorul toarce, farurile luminează, bordul indică valori normale, șoferul spune bancuri cu aplomb, pasagerii chibițează și discută proceduri. Atât doar că nimeni nu mai vede prăpastia care s-a căscat brusc în față.