Un avion de luptă de 80 de milioane de dolari este doborât cu ajutorul unui senzor acustic care costă probabil cât un apartament cu două camere. Pilotul este recuperat. Ofițerul de armament nu. Așa că, noaptea, forțe speciale americane coboară în teritoriul iranian să-l caute. Îl găsesc. Și se luptă la sol, în întuneric, pe teritoriul adversarului, ca să-l scoată de acolo. Mie mi se pare că aceasta nu este o poveste despre tehnologie, ține mai degrabă de psihologie. Este o poveste despre ce se întâmplă atunci când o parte într-un conflict înțelege mintea adversarului mai bine decât adversarul își înțelege propria minte. Și, mai ales, despre ce se petrece când partea care nu se înțelege pe sine refuză să accepte că tocmai asta se întâmplă.
În prima săptămână de conflict, aviația americană și israeliană a distrus un număr important de sisteme de apărare antiaeriană iraniene expuse la suprafață. Toate radarele care emiteau au fost localizate și lovite. Lansatoarele vizibile au fost neutralizate, iar fotografiile aeriene au confirmat distrugerea lor. Concluzia oficială a fost formulată rapid și fără echivoc, aceea că apărarea antiaeriană iraniană este anihilată. Dar concluzia era corectă doar la suprafață și complet greșită în profunzime. Ceea ce a fost distrus era exact ceea ce a fost lăsat să fie distrus, sacrificiul nefiind un accident, ci o investiție. Sub pământ, în tunelurile construite de-a lungul a două decenii, se află în continuare interceptoarele care contează cu adevărat. Nefiind activate și vizibile, nu există pe niciun ecran și tocmai de aceea nu au putut fi lovite. O rachetă antiradiație, oricât de precisă, nu poate urmări o emisie care nu există.
Strategia care a urmat merită atenție, fiindcă funcționează pe un principiu pe care psihologia îl cunoaște foarte bine, chiar dacă manualele militare nu-l formulează în acești termeni. Când un lunetist operează într-o zonă de conflict, nu trebuie să omoare pe toată lumea. Trebuie să omoare pe cineva, din când în când, imprevizibil. Efectul nu este proporțional cu numărul de victime, este proporțional cu surpriza. Toți soldații din zonă știu că unul dintre ei a fost lovit. Niciunul nu știe dacă nu cumva va fi tocmai el următorul. Și toți, fără excepție, își schimbă comportamentul. Nu mai scot capul din tranșee la fel de des, nu mai observă la fel de mult.
Exact acest principiu a fost aplicat pe cerul Iranului. Sistemele antiaeriene iraniene nu încearcă să mențină o umbrelă de apărare permanentă. Ceea ce fac este să aștepte în tăcere și, din când în când, imprevizibil, să atace câte un avion. Nu multe avioane, doar unul. Dar acel avion doborât schimbă comportamentul tuturor piloților care rămân, pentru tot restul războiului. Există chiar un precedent documentat. În războiul din Golf din 1991, piloții americani care patrulau deasupra Irakului căutând lansatoare de rachete balistice aveau o problemă. De fiecare dată când vedeau o lansare, executau imediat manevre evazive, fiindcă nu aveau timp să determine dacă ceea ce vedeau era o rachetă balistică sau o rachetă antiaeriană îndreptată spre ei. Reflexul de supraviețuire nu distinge între cele două. Pilotul vede doar o pană de foc și reacționează. Până când procesarea cognitivă determina că nu era o amenințare, lansatorul dispărea. Studiul realizat după război a constatat că, deși rapoartele operaționale pretindeau distrugerea multor lansatoare de rachete balistice, în realitate nu fusese distrus niciunul. Ceea ce fuseseră distruse erau camioane de apă, cisterne și vehicule civile. Așa că ceea ce avem acum este, în esență, un război de atriție psihologică, nu materială. Iranul nu epuizează avioanele americane, nu are nevoie de așa ceva. Epuizează însă încrederea, răbdarea și coerența decizională a adversarului. Nu exploatează deciziile adversarului, ci reflexele lui. Nu controlează ce face adversarul prin forță, ci prin cunoașterea limitelor sale psihologice și prin construirea unui mediu în care acele limite lucrează împotriva lui.
Propaganda care te roade
Mai puțin spectaculos decât ambuscada antiaeriană, dar cu consecințe strategice mult mai mari, este un alt fenomen psihologic care se desfășoară în paralel în acest război, anume auto-intoxicarea prin propagandă. Mecanismul se dezvăluie cel mai clar în modul în care au fost gestionate sistemele de apărare antirachetă occidentale, iar fenomenul parcurge patru etape, fiecare dintre ele fiind perfect logică pe etajul ei, dar catastrofală atunci când este privită în ansamblu.
Prima etapă este narațiunea utilă. Un anumit sistem de apărare antiaeriană este prezentat public ca având o rată de interceptare de peste 90%. Cifra este exagerată, dar are o funcție politică legitimă: calmează populația, descurajează adversarii și consolidează imaginea de mare putere tehnologică. Cei care cunosc cifrele reale acceptă exagerarea, pentru că beneficiile ei, pe termen scurt, par mai mari decât costurile.
A doua etapă este momentul în care narațiunea devine mediu informațional. Cifra exagerată este repetată în comunicatele oficiale, în presă, în toate declarațiile politice. Treptat, devine realitatea operațională implicită a organizației respective. Și nu pentru că toată lumea o crede, ci pentru că nimeni nu-și mai permite să o conteste. Cine corectează cifra trebuie să o demonstreze. Cine o repetă nu trebuie să justifice nimic. Se știe că într-o birocrație militară, drumul fără justificare este întotdeauna mai scurt.
A treia etapă este decizia luată pe baza narațiunii. Când vine momentul de a decide cum se alocă interceptoarele, decizia se ia pe baza cifrelor oficiale, nu pe baza fizicii. Se lansează interceptoare masiv pe rachete balistice, deși rachetele balistice vin pe traiectorii abrupte, la viteze foarte mari, și sunt extraordinar de greu de interceptat. Datele vizuale arată clar că interceptoarele ratează. Dar narațiunea spune că sistemul funcționează, iar populația trebuie să vadă interceptoare trase în cer ca să se simtă protejată în continuare. Nimeni nu oprește procesul, fiindcă oprirea ar însemna recunoașterea publică a faptului că protecția este de fapt o ficțiune.
A patra etapă este consecința ireversibilă. Interceptoarele sunt consumate, stocul se epuizează, iar când începe faza următoare a războiului, cea dominată de drone lente și precise, exact amenințarea contra căreia interceptoarele chiar erau eficiente, nu mai primește un răspuns adecvat. Nu este o eroare de calcul, este o eroare de psihologie. Oamenii care au luat toate aceste decizii nu sunt incompetenți. Tocmai de aceea diagnosticul nu este prostia, ci patologia de sistem. Oameni extrem de capabili, operând într-un mediu informațional contaminat de propria propagandă, ajung să ia decizii catastrofale pe care, în afara acelui mediu, le-ar fi evitat fără ezitare.
Există și un termen clinic pentru asta: confabulare. Nu este minciună deliberată, ci producerea sinceră de narațiuni false care umplu golurile lăsate de percepția incompletă a realității. Cel care confabulează nu știe că ceea ce spune nu este adevărat. Crede, sincer, că sistemul funcționează, că apărarea este eficientă și că adversarul este aproape învins. Iar această convingere sinceră este mai periculoasă decât orice minciună, fiindcă minciuna deliberată presupune că cineva, undeva, încă mai cunoaște adevărul. Confabularea înseamnă că nimeni nu-l mai cunoaște, și aici este adevărata problemă.
Două psihologii în război
La 35 de zile de la prima lovitură, ceea ce se conturează în Iran nu este un conflict între două armate sau între două tehnologii. Este un conflict între două moduri de a procesa realitatea și de a lua decizii pe baza ei. Două psihologii strategice, fundamental diferite.
Psihologia atacatorului funcționează pe un orizont scurt. Are nevoie de rezultate rapide, vizibile și decisive, pentru că fiecare zi de război îl costă politic, economic și diplomatic. Piloții obosesc, iar munițiile se consumă. Opinia publică se erodează, iar piețele financiare sancționează dezechilibrele. Într-un final, narațiunea de omnipotență pe care atacatorul și-a construit-o nu poate absorbi eșecul fără a se prăbuși în derizoriu. Când narațiunea oficială spune că adversarul este anihilat, fiecare dovadă a contrariului trebuie să fie ori negată, ori eliminată. Generalul care raportează realitatea este demis. Directorul de informații care contestă narațiunea demisionează. Procurorul general care nu livrează suficient de repede este înlocuit. Fiecare articulație de corecție smulsă din sistem reduce capacitatea sistemului de a se corecta, ceea ce îi accelerează degradarea, producând noi și noi articulații smulse. Spirala decăderii se autoalimentează. Președintele va fi nevoit să declare victoria în orice condiții. Nici nu poate face altfel, fiindcă este deja prizonierul propriului cadru de referință.
Aceeași logică a reflexului se aplică și strategiei de decapitare. Atacatorul a eliminat liderul suprem al adversarului în prima zi, presupunând că un sistem fără cap se paralizează. Este o presupunere intuitivă, dar psihologic eronată. O ierarhie care funcționează de decenii acumulează nu doar competență, ci și rigiditate, prin loialitățile personale și echilibrele fragile între facțiuni. Liderul devine, simultan, sursă de funcționalitate și sursă de blocaj. Eliminându-l, le elimini pe ambele. Iar dacă sistemul a fost proiectat cu redundanță, ceea ce rămâne după eliminarea blocajului nu este un sistem paralizat, ci un sistem eliberat. Liderii noi care preiau puterea în plină criză nu sunt investiți emoțional în deciziile predecesorului. Nu trebuie să apere ce s-a făcut înainte și pot evalua situația fără costul cognitiv al disonanței. Iar criza existențială probabil că elimină și competiția internă. Ceea ce atacatorul a dorit să producă prin decapitare este paralizia. Ceea ce a obținut este un adversar mai coeziv, mai agil și eliberat, printre altele, de ultima constrângere doctrinară care îi interzicea drumul spre arma nucleară.
Psihologia apărătorului funcționează pe un orizont mult mai lung. Nu are nevoie de o victorie rapidă, are nevoie de supraviețuire. Nu caută bătălia decisivă, ci epuizarea treptată a coerenței adversarului. Fiecare zi care trece fără capitularea necondiționată crește presiunea pe atacator și o scade pe apărător. Este o inversiune a dinamicii clasice de asediu, unde, de obicei, asediatorul are timp, iar asediatul nu. Aici, asediatul este cel care are timp din belșug, iar asediatorul nu are.
Mecanismul descris mai sus are un nume în psihologie: condiționare aversivă cu program de întărire variabil. Imprevizibilitatea produce cel mai rezistent tipar de răspuns anxios, mai rezistent decât amenințarea constantă, care permite adaptare, și mai rezistent decât amenințarea absentă, care permite relaxare. Pilotul nu mai procesează mediul pentru oportunități ofensive, îl procesează în schimb pentru amenințări defensive. Eficiența lui scade, nu din lașitate, ci din biologie.
Aceasta nu este o evaluare politică și nu exprimă o simpatie pentru vreuna din părți. Este concluzia unui psiholog care privește rezultatele operaționale și reconstituie planul din efectele vizibile. Ambuscada antiaeriană descrisă mai sus, consumul de interceptoare demonstrat aritmetic, ambele arată același lucru: că una din părți și-a construit strategia pe predictibilitatea comportamentală a celeilalte. Nu exploatează deciziile adversarului, ci reflexele lui: reflexul pilotului care manevrează evaziv, reflexul instituțional al comandamentului care lansează interceptoare la vederea rachetelor, reflexul narativ al conducerii politice care declară victorie pe baza a ceea ce se vede la suprafață. Nu controlează ce face adversarul prin forță, ci prin cunoașterea limitelor sale psihologice și prin construirea unui mediu în care acele limite lucrează împotriva lui.
Diferența cea mai profundă, însă, nu este de resurse și nici de tehnologie. Este de auto-cunoaștere. Apărătorul și-a studiat propriile limitări și a construit o strategie care le ocolește. Și-a studiat adversarul și a construit o strategie care exploatează limitările pe care adversarul refuză să și le recunoască. Atacatorul nu și-a studiat nici propriile limitări, nici adversarul real. A studiat un adversar imaginar, construit din propriile presupuneri, și a proiectat un război împotriva acelui adversar imaginar. Nici măcar acum, când adversarul real se dovedește diferit de cel imaginat, atacatorul nu-și corectează modelul. Preferă să-și corecteze realitatea și elimină pe oricine îi arată diferența.
Reflexul și calculul
Tot ce am descris mai sus se unifică într-un singur principiu, distincția dintre reflex și calcul. Reflexul este rapid, automat și predictibil în timp ce calculul este lent, deliberat și opac. Pe termen scurt, reflexul pare mai eficient, pentru că produce o acțiune imediată, imagini spectaculoase și declarații de victorie. Ceea ce face această distincție atât de periculoasă este că reflexul se simte ca o decizie bună în momentul în care este luat. Practic, niciun actor nu greșește pe etajul lui. Dar fiecare, făcând ce trebuie pe palierul lui, contribuie la un eșec pe care nimeni nu-l vede din interior, fiindcă eșecul se produce între etaje.
Războiul nu se câștigă printr-un act de forță irezistibilă. Se câștigă prin acumularea lentă de mici decizii corecte de o parte și de mici decizii greșite de cealaltă parte, până când suma lor devine ireversibilă. Pe termen lung, însă, calculul câștigă întotdeauna, dintr-un motiv simplu: reflexul fiind predictibil, calculul exploatează exact această predictibilitate. Cine își cunoaște reflexele le poate controla. Cine nu și le cunoaște este controlat de ele. Aceasta nu este o metaforă, este o descriere exactă a ceea ce se întâmplă pe câmpul de luptă din Iran chiar acum.
Acest război se va câștiga, sau se va pierde, pe un teren pe care avioanele mai capabile și rachetele mai precise nu-l pot atinge, în acel spațiu căscat între ceea ce un sistem crede despre sine și ceea ce este el cu adevărat. Una din părți și-a calibrat percepția până aproape de realitate. Cealaltă și-o îndepărtează de realitate cu fiecare zi care trece. Distanța dintre ce crezi și ce este nu e un detaliu tehnic, este chiar locul în care se decide totul.