Un altar pentru Furii

Legitimitatea într-o lume fără Zeus

La capătul lumii homerice nu se află pacea. Se află o casă în care sângele cere sânge. Agamemnon se întoarce din războiul Troiei și este ucis de Clitemnestra, soția sa. Crima ei nu vine din nimic. Înainte să plece spre Troia, Agamemnon o jertfise pe Ifigenia, propria lor fiică, pentru ca flota grecilor să primească vântul de care avea nevoie. Clitemnestra îl omoară, așadar, pe ucigașul copilului ei. Mai târziu, Oreste își ucide mama pentru a răzbuna moartea tatălui său. Fiecare crimă este pedeapsa alteia, iar fiecare călău se socotește păzitorul unei dreptăți mai vechi.

Nimeni nu ucide fără pricină. Tocmai aceasta este nenorocirea. Dacă am privi fiecare faptă singură, am găsi pentru ea o explicație și, poate, o îndreptățire. Agamemnon își sacrifică fiica pentru oaste. Clitemnestra își ucide soțul pentru copil. Oreste își ucide mama pentru tată. Numai că dreptatea fiecăruia devine crima pe care următorul va trebui să o răzbune. Lanțul nu poate fi rupt dinăuntrul lui, fiindcă fiecare verigă poartă numele unei datorii.

Eschil a scris Orestia la câteva veacuri după ce lumea homerică își găsise forma în epopee. Povestea începe după căderea Troiei, dar adevărata ei întrebare privește ceea ce vine după război. Cum poate fi oprit șirul răzbunărilor și cum poate fi rostit un verdict care să închidă conflictul, în loc să deschidă drumul unei noi crime?

Primele două eseuri ale acestei suite au rămas în lumea lui Homer. Primul a urmărit neliniștea unei puteri nesigure de locul ei în centrul lumii și tot mai dornice să se așeze în mijlocul fiecărei ceremonii. Al doilea a mers mai adânc și a găsit, dincolo de această neliniște, o lume în care puterea s-a împărțit între mai multe centre, asemenea unui Olimp în care zeii își păstrează rosturile, dar tronul lui Zeus a rămas gol. Mai rămânea o întrebare la care lumea homerică nu putea răspunde. Cum mai poate exista o rânduială comună atunci când nimeni nu mai are puterea lui Zeus?

Răspunsul nu stă în venirea unui zeu mai puternic, ci în întemeierea cetății.

Cetatea începe acolo unde dreptatea nu mai depinde de biruința unei singure părți. Lumea noastră nu duce lipsă de reguli. Îi lipsește mai curând o judecată pe care să o poată recunoaște și cel învins. Aici începe legitimitatea, în puterea unei hotărâri de a-l obliga pe cel care pierde fără a-l lipsi de locul său în cetate.

Dreptatea sângelui

Oreste nu poate scăpa de vină spunând că și-a răzbunat tatăl. După uciderea mamei, Eriniile pornesc pe urmele lui. Sunt divinități vechi ale lumii subpământene, pe care grecii și le închipuiau ca pe niște femei înfricoșătoare, cu părul răvășit și cu șerpi împletiți printre șuvițe. Romanii aveau să le numească Furii. Mai vechi decât zeii Olimpului, ele veghează asupra legăturilor de sânge și îi urmăresc pe cei care le încalcă. Pentru ele, împrejurările au puțină însemnătate. Fiul și-a ucis mama, iar aceasta este de ajuns.

Eriniile nu sunt însă simple întruchipări ale răului. Ele păzesc amintirea crimei, fără de care nicio rânduială nu poate dăinui. Nu lasă morții să fie scoși din poveste și nici pe cel puternic să-și curețe trecutul numai fiindcă a biruit. Fără ele, împăcarea s-ar putea transforma prea ușor în uitarea poruncită de învingător.

Primejdia începe atunci când memoria rămâne singura lege. Eriniile privesc numai spre ceea ce s-a întâmplat și nu se întreabă ce lume va rămâne după pedeapsă. Păzesc trecutul atât de strâns, încât nu mai lasă loc viitorului.

O bună parte din politica vremurilor noastre trăiește sub aceeași lege. Aproape nicio putere nu se socotește pe sine agresor. Fiecare spune că răspunde la ceva. Atacul vine după o provocare, sancțiunea după o încălcare, blocada după o amenințare, ocuparea unui teritoriu după o nedreptate mai veche, iar lovitura preventivă răspunde unui atac care încă nu a avut loc, dar despre care se spune că ar fi urmat să vină. Chiar și atunci când trecutul este răstălmăcit, el nu lipsește niciodată. Fiecare tabără își aduce morții înainte și cere ca povestea să înceapă cu ei.

De aici vine una dintre marile greutăți ale conflictelor care nu se mai sfârșesc. Oamenii nu se ceartă numai asupra celor petrecute, ci și asupra clipei din care trebuie începută povestirea. Primul atac al unuia este răspunsul celuilalt. Ceea ce pentru un popor înseamnă eliberare, pentru altul înseamnă alungare, iar locul întemeierii unuia poate fi, în amintirea celuilalt, începutul exilului.

Până și anii ajung astfel să lupte între ei. Fiecare parte își alege începutul, fiindcă acolo se hotărăște adesea și cine va purta numele victimei. Ernest Renan observa încă din veacul al nouăsprezecelea că o națiune se sprijină deopotrivă pe ceea ce își amintește și pe ceea ce consimte să uite. Iar Eriniile nu consimt la uitare. În politică, ele se întorc sub chipul rănilor pe care timpul nu le-a putut stinge. În spatele lor nu se află numai propagandă, ci și umilințe adevărate, morți, teritorii pierdute, promisiuni încălcate și teama că un popor ar putea fi împins la marginea istoriei. Unele asemenea răni sunt noi, altele au trecut prin mai multe generații. Cu vremea, amănuntele se pierd, dar uneori tocmai prin această sărăcire povestea devine mai puternică. Din întregul trecut rămâne o imagine simplă, ușor de transmis și greu de clintit, aceea a unei nevinovății trădate.

O asemenea rană poate dormi multă vreme. Rămâne în cântece, în icoane, în manuale, în monumente și în numele străzilor. În vremuri liniștite pare numai o amintire. Când vine criza, însă, trecutul se ridică din nou și se așază peste prezent. Oamenii nu mai văd doar ceea ce li se întâmplă acum, ci întoarcerea a ceva vechi, pe care îl credeau neterminat.

Aici începe și repetiția. Freud a numit-o compulsie la repetiție. Ceea ce nu poate fi adus în memorie, înțeles și jelit nu dispare, ci tinde să revină în faptă. Generații diferite pot ajunge astfel să trăiască aceeași poveste, fiecare convinsă că totul începe odată cu ea.

Tribunalul Atenei

Oreste fuge la Delfi, unde Apollo îl purifică și îl ia sub ocrotirea sa. Dar nici zeul nu poate pune capăt urmăririi. Poate spune că Oreste și-a răzbunat tatăl și că fapta lui a împlinit o datorie, însă Eriniile nu se lasă înduplecate. Pentru ele, porunca unui zeu nu șterge sângele unei mame ucise de propriul fiu.

Conflictul ajunge astfel la Atena. Zeița și cetatea poartă același nume, iar ceea ce urmează le va lega pentru totdeauna. Atena nu hotărăște singură cine are dreptate și nici nu le izgonește pe Erinii ca pe niște rămășițe întunecate ale lumii vechi. Face ceva cu totul nou. Întemeiază un tribunal, cheamă judecători dintre cetățeni și lasă ambele părți să vorbească. Schimbarea pare firească numai pentru că astăzi trăim de partea cealaltă a ei. Până atunci, cel rănit își rostea singur sentința și tot el o ducea la îndeplinire. Clitemnestra hotărâse moartea lui Agamemnon și îl ucisese. Oreste făcuse apoi același lucru cu ea. Fiecare crimă venea cu propria ei îndreptățire, iar fiecare pedeapsă pregătea o alta. Tribunalul pune pentru prima dată ceva între rană și lovitura dată în numele ei. Fapta trebuie povestită, ascultată și judecată înainte ca pedeapsa să cadă.

Nici măcar verdictul nu aduce unanimitatea. Voturile se împart în mod egal, iar Oreste este achitat după regula anunțată de Atena. Cetatea nu se întemeiază, așadar, pe un adevăr în fața căruia toți se pleacă deodată. Se întemeiază pe puterea de a rămâne împreună chiar și atunci când judecata îi desparte. Prima biruință a tribunalului nu este dispariția neînțelegerii, ci faptul că ea nu mai trebuie încheiată prin sânge.

Judecata nu desființează forța. Cetatea trebuie să aibă puterea de a-și apăra hotărârea. Numai că forța nu mai hotărăște pentru sine. Este pusă în slujba unei rânduieli și vine după ascultare, nu înaintea ei. Aceasta este prima mare lucrare a Atenei. Îl desparte pe cel rănit de dreptul de a-și face singur dreptate. Dar partea cea mai grea abia urmează.

După achitarea lui Oreste, Eriniile se mânie și amenință cetatea. Pentru ele, noul tribunal nu a făcut dreptate, ci a călcat o lege mai veche decât însuși Olimpul. Atena nu le batjocorește și nu le poruncește să dispară. Nu le spune că lumea lor s-a sfârșit. Le făgăduiește un loc în cetate, cinstire și dreptul de a veghea asupra ei. Eriniile primesc, iar de atunci vor fi numite Eumenide, cele binevoitoare. Numele nu înseamnă că au devenit blânde și nici că au uitat sângele. Tocmai ele nu uită. Numai că puterea lor este așezată într-o rânduială în care nu mai poate hotărî singură. Cetatea le primește, dar nu li se predă.

Poate că tocmai această jumătate a lecției s-a pierdut cel mai ușor în tribunalele lumii de astăzi. Am păstrat procedura, judecătorul, pledoaria și verdictul, dar uneori am uitat de Erinii. Le-am lăsat în afara sălii, socotind că, odată pronunțată sentința, rana va tăcea de la sine. Numai că rănile cărora nu li se găsește un loc nu dispar. Ele așteaptă la ușă și se întorc mai târziu sub forma neîncrederii, a resentimentului și a răzbunării. Atena înțelesese ceva ce dreptul modern uită deseori: pentru ca o judecată să închidă cu adevărat un conflict, nu este de ajuns să rostească verdictul; trebuie să știe și ce face cu memoria celor care au pierdut.

Un amănunt al tragediei arată cât de departe merge această primire. Îndemnul rostit de Atena la întemeierea curții, să nu trăiți nici fără stăpânire, nici sub despot, fusese cântat cu câteva scene mai devreme chiar de Erinii. Noua rânduială se naște, așadar, folosind și cuvintele puterilor vechi. Cetatea nu le dă Furiilor numai un altar, ci așază ceva din glasul lor chiar la temelia noii ordini. Mijlocul dintre anarhie și despotism nu este găsit împotriva lor, ci și cu ajutorul unei înțelepciuni pe care ele o purtau deja. Aici se află cea mai înaltă lecție politică a tragediei lui Eschil.

O ordine nouă nu se întemeiază numai prin înfrângerea puterilor vechi. Ceea ce este alungat fără să fie înțeles rămâne la marginea cetății și așteaptă prima ei slăbiciune ca să se dezlănțuie. Dar nici recunoașterea rănii nu înseamnă supunere în fața ei. Cetatea poate să-i dea un altar fără să-i dea chiar tronul.

Aceasta este lucrarea Atenei. Dă rănii un loc fără să-i dea stăpânirea, îi ascultă glasul fără să-i lase ultimul cuvânt și o primește în cetate fără să-i predea cetatea.

După Zeus

În lumea descrisă în eseul precedent, Zeus nu era numai cel mai puternic dintre zei. El păstra măsura care îi ținea pe ceilalți în rânduială. Povestea lui Sarpedon arăta tocmai acest lucru. Adevărata autoritate se vede atunci când cel puternic renunță la excepția de care ar putea profita el însuși. Zeus și-ar fi putut salva fiul de la moarte, dar se oprește. Dacă ar fi făcut-o, fiecare zeu ar fi cerut același privilegiu pentru ai săi, iar rânduiala Olimpului s-ar fi destrămat. Puterea de a te opri la timp este mai rară decât puterea de a învinge.

Marile ordini politice au încercat să transforme această cumpătare, care în mit depindea de caracterul unui zeu, într-o însușire a instituțiilor. Judecătorul nu hotărăște în propria cauză. Puterile sunt despărțite. O hotărâre poate fi contestată. Regula este așezată înainte de a se ști cui îi va folosi și cui îi va sta împotrivă. Iar procedura trebuie să meargă mai departe chiar atunci când rezultatul îl nemulțumește pe cel care a pus-o în mișcare. Instituția se naște, într-un anumit sens, din neîncrederea în înțelepciunea viitorului Zeus. Ea nu presupune că omul ajuns la putere va ști întotdeauna unde să se oprească. Tocmai de aceea îi pune hotare și nu-l lasă să rămână singurul judecător al propriei dreptăți.

Aici se desparte curtea de tribunal. La curte, apropierea de suveran poate îndoi regula în folosul celui primit în preajma lui. În tribunal, tocmai această apropiere trebuie să înceteze să mai conteze. La curte, privilegiul arată rangul. În tribunal, tăria regulii se vede atunci când privilegiul cerut de cel puternic îi este refuzat.

Greutatea începe atunci când nu mai există niciun suveran în stare să se oprească singur și nicio instituție destul de puternică pentru a-l opri.

În lumea de astăzi, nu ne lipsesc instituțiile internaționale. Ele au sedii, statute, judecători, secretariate și ceremonii bine rânduite. Statele semnează tratate, recunosc jurisdicții și invocă dreptul. Numai că această recunoaștere ține până în clipa în care hotărârea devine neplăcută. Tribunalul este drept când judecă adversarul și părtinitor când se apropie de aliat. Regula pare universală până în ziua în care prețul aplicării ei trebuie plătit chiar de cel care o apăra. Nu sentințele ne lipsesc. Lumea este plină de ele. Ne lipsește autoritatea în stare să facă dintr-o sentință capătul unei dispute.

Un verdict își dovedește puterea nu atunci când învingătorul îl laudă, ci atunci când și cel care pierde îl primește fără să părăsească rânduiala. Tocmai acest examen îl trec tot mai greu instituțiile vremurilor noastre. O înfrângere juridică este tradusă repede în limbajul complotului, al dublei măsuri sau al războiului hibrid, în care până și tribunalul ajunge să fie privit ca o armă a adversarului. Uneori acuzația are temei. Alteori nu este decât felul în care puterea refuză să accepte că a pierdut. În amândouă situațiile, tribunalul încetează să mai închidă conflictul și ajunge unul dintre locurile în care conflictul continuă.

Pildele sunt la îndemână. Începând din februarie 2025, Statele Unite au răspuns unor demersuri ale Curții Penale Internaționale prin sancționarea unor procurori și judecători ai ei. Disputa nu s-a mai purtat numai cu argumente de drept. Instanța însăși a ajuns să fie tratată ca adversar. Iar Organul de Apel al Organizației Mondiale a Comerțului nu mai poate soluționa cauze din decembrie 2019, după blocarea succesivă a numirilor. Nimeni nu l-a desființat. A fost lăsat pur și simplu fără oamenii de care avea nevoie pentru a judeca. Este felul modern, curat și fără sânge, de a incendia un tribunal.

Și România a cunoscut, în alt chip, aceeași slăbire a autorității judecății. La 6 decembrie 2024, Curtea Constituțională a anulat întregul proces pentru alegerea președintelui, după ce cu numai câteva zile înainte validase rezultatul primului tur. Hotărârea a fost definitivă, dar nu a închis disputa. Dimpotrivă, pentru o parte însemnată a societății, Curtea a încetat să mai fie locul în care conflictul se judecă și a devenit ea însăși una dintre părțile conflictului. Comisia de la Veneția nu a judecat temeinicia cazului românesc, dar a avertizat ulterior că anularea unei alegeri după vot are urmări atât de grave, încât trebuie sprijinită pe condiții clare, prevăzute de lege, și pe fapte bine stabilite. Aici se vede cât de fragil este tribunalul atunci când verdictul său cere mai multă încredere decât îi mai stă instituției la dispoziție. O instanță poate avea ultimul cuvânt în drept fără să-l aibă în cetate.

De aceea legitimitatea a devenit unul dintre bunurile cele mai rare ale veacului nostru. Forța poate obține supunere, banii pot cumpăra cooperare, iar tehnologia poate face nesupunerea tot mai costisitoare. Niciuna dintre ele nu poate însă produce singură convingerea că o hotărâre nefavorabilă trebuie respectată.

Dominația poate încheia o bătălie. Dar numai autoritatea poate încheia o dispută.

Tribunalul învingătorilor

Atena nu ar fi izbutit dacă Eriniile ar fi văzut în tribunal numai o armă mai iscusită a lui Apollo. Nicio judecată nu poate închide un conflict atunci când una dintre părți stăpânește judecătorul, scrie regulile, adună probele și păstrează tot ea puterea de a pune verdictul în aplicare. Aici începe slăbiciunea multor rânduieli născute după marile războaie. Învingătorii alcătuiesc instituțiile și le dau numele unei ordini valabile pentru toți. Uneori, timpul face ca această pretenție să străbată întregul drum de la invenție la adevăr. Regula începe să-i lege și pe cei care au scris-o, iar instituția capătă o viață a ei. Alteori însă, sub veșmântul universalității rămâne doar biruința celui mai puternic. Cei învinși simt această deosebire înainte de a o putea dovedi.

O pace care nu lasă celui învins niciun loc în lumea de după război nu este încă pace. Este doar răgazul în care umilința își caută un nume și, mai târziu, o armată. Dacă ordinea cere supunere, dar nu deschide nicio cale de întoarcere în cetate, Furiile rămân dincolo de ziduri și cresc acolo, hrănite chiar de excluderea lor.

Istoria modernă ne-a lăsat două pilde aproape simetrice. La Viena, în 1815, învingătorii lui Napoleon l-au primit la masă și pe trimisul Franței învinse. Talleyrand, venit să apere interesele unei țări doborâte, a sfârșit prin a negocia alături de cei care o învinseseră, aproape ca un membru al completului. Trei ani mai târziu, Franța se întorsese în concertul puterilor. Rânduiala născută atunci nu a împiedicat războaiele europene, dar vreme de aproape un veac nu a mai existat un război general al continentului.

La Versailles, în 1919, lucrurile au stat altfel. Germania nu a fost chemată să alcătuiască pacea, ci să primească termenii ei. Tratatul a pus în sarcina Germaniei și a aliaților săi răspunderea pentru pierderile războiului, iar această formulă, menită să întemeieze juridic reparațiile, a rămas în memoria germană ca pecetea unei vinovății aruncate asupra învinsului. Pacea aceea a ținut douăzeci de ani. Astăzi îi spunem, cu o liniște pe care oamenii epocii nu au cunoscut-o, perioada interbelică. Deosebirea nu a stat numai în asprimea condițiilor. A stat și în locul lăsat celui învins după înfrângere. La Viena i s-a păstrat un scaun la masă. La Versailles i s-a arătat locul din fața ușii.

Aceasta nu înseamnă că vinovatul trebuie cruțat de teamă să nu se simtă umilit. O asemenea grijă ar face dreptatea imposibilă și ar transforma amenințarea cu răzbunarea într-un privilegiu. Înseamnă doar că judecata trebuie să poată deosebi între înfrângerea unei politici și ștergerea celui învins din lumea de după conflict. Cel judecat trebuie să poată pierde fără să fie condamnat să nu mai aibă loc nicăieri.

Aici se desparte tribunalul de sacrificiu. Sacrificiul scoate din mijlocul comunității purtătorul răului și lasă în urmă făgăduința că, odată cu el, răul însuși va dispărea. Tribunalul pornește de la o idee mai puțin măgulitoare, dar mai adevărată. Vinovatul rămâne om și după verdict, iar cetatea trebuie să știe ce va face cu el a doua zi.

Politica modernă alunecă adesea înapoi spre sacrificiu. În locul judecății faptelor apare dorința de a scoate din cetate o persoană, un partid, un popor sau chiar o întreagă memorie. Mulțimea își spune că, dacă purtătorul răului dispare, lumea își va recăpăta curățenia. René Girard a urmărit tocmai acest mecanism sub numele de țap ispășitor. Comunitatea își adună vrajba asupra unei singure victime și numește pace liniștea care se așterne după ce victima aleasă a fost înlăturată.

Numai că răul politic încape rareori într-un singur om. Victima poate fi înlăturată fără ca, odată cu ea, să dispară nemulțumirile care au ridicat-o, sau spaimele și neîncrederea care s-au adunat în jurul ei. Uneori se întâmplă chiar contrariul. Înlăturarea îi dă o poveste nouă, iar ceea ce trebuia să închidă conflictul ajunge să-l prelungească. Omul dispare din mijlocul scenei, dar locul rămas gol își caută, mai devreme sau mai târziu, un alt ocupant.

Tribunalul adevărat nu promite purificarea cetății. Promite ceva mai modest și mai greu de împlinit. Să numească vina fără să transforme judecata într-o ceremonie a izgonirii și să pedepsească fapta fără iluzia că, odată cu omul, poate fi alungat și răul pe care cetatea l-a așezat asupra lui.

Vinovăție fără nimicire

Melanie Klein a numit poziție depresivă acel moment în care copilul începe să înțeleagă că ființa pe care o iubește și cea pe care o urăște sunt, de fapt, aceeași. Mama care hrănește și ocrotește este tot ea cea care întârzie, lipsește sau refuză. În limbajul psihanalitic, obiectul bun și obiectul rău încep să se adune într-o singură persoană.

Descoperirea nu este liniștitoare. Copilul înțelege că furia lui s-a îndreptat chiar împotriva ființei de care depinde și pe care o iubește. De aici vin vinovăția și dorința de reparare. Lumea nu mai poate fi împărțită atât de simplu între ceea ce trebuie iubit și ceea ce trebuie nimicit.

Dar ar fi greșit să prefacem cetățile în pacienți și istoria în psihopatologie, chiar dacă asemănarea rămâne greu de ignorat. O comunitate rămâne prinsă în clivaj câtă vreme își vede propria tabără numai în lumină bună, iar adversarul numai în lumină rea. Într-o asemenea lume, recunoașterea propriei vini pare trădare, nuanța pare slăbiciune, iar încercarea de a înțelege suferința celuilalt ajunge să fie socotită capitulare. Tocmai aici începe însă judecata adevărată. Ea trebuie să poată spune că omul nostru a făcut rău fără să spună că tot ceea ce suntem noi este rău. Trebuie să poată recunoaște suferința adversarului fără să-i șteargă vina. Și trebuie să poată ține în aceeași încăpere două adevăruri dureroase fără să fie silită să aleagă doar unul și să-l nimicească pe celălalt. Această putere de a suporta ambivalența este una dintre temeliile tribunalului.

O cetate matură nu este o cetate fără Furii. Este una care le poate asculta fără să le lase să scrie singure sentința. Își poate cinsti morții fără să prefacă fiecare generație într-o oaste a răzbunării și își poate recunoaște vina fără să creadă că prin aceasta își pierde dreptul de a exista. În termenii acestei analogii, tribunalul poate fi privit ca forma politică a poziției depresive. El cere părților să accepte că binele și răul nu urmează întotdeauna hotarele taberelor, că propria comunitate poate fi în același timp rănită și vinovată, iar adversarul poate fi primejdios fără să fie lipsit de orice dreptate. Aceasta este una dintre cele mai grele încercări pentru un popor. Înfrângerea se suportă uneori mai ușor decât vina. O greșeală de calcul poate fi recunoscută fără ca imaginea de sine să se prăbușească. Vina cere mai mult. Îl obligă pe cel care o recunoaște să se vadă altfel decât și-a spus până atunci că este.

De aceea marile conflicte nu se sfârșesc numai atunci când raportul de forțe este lămurit. Se sfârșesc abia atunci când fiecare parte găsește o poveste în care își poate recunoaște partea de vină fără să simtă că prin aceasta renunță la dreptul de a rămâne în cetate. Atena nu le cere Eriniilor să uite sângele. Le cere doar să accepte că memoria lui nu poate fi singura lege după care trăiesc cei rămași.

Trei imitații ale judecății

O lume fără Zeus poate cădea cu ușurință în trei false ieșiri.

Cea dintâi este întoarcerea stăpânului. În această închipuire, dezordinea se va sfârși când o putere destul de mare va ocupa tronul cel gol, îi va disciplina pe ceilalți și va hotărî din nou ce este îngăduit și ce nu. Este soluția lui Odiseu întors în sala pețitorilor. Arcul este încordat, uzurpatorii sunt uciși, iar casa își recapătă stăpânul.

Fantezia este puternică fiindcă răspunde unei nevoi adevărate. Oamenii nu își doresc numai libertate. Doresc și încheiere. Vor ca cineva să oprească judecățile nesfârșite, să-i pedepsească pe profitori și să facă timpul să curgă din nou cu miez. Numai că întoarcerea stăpânului nu întemeiază de una singură dreptatea. După măcelul pețitorilor, rudele lor se ridică la luptă, iar Itaca riscă să cadă în război civil. Hanna Segal, eleva lui Klein, a dat acestei restaurări prin triumf un nume clinic, reparația maniacală. Este refacerea care neagă tocmai paguba pe care pretinde că o vindecă și care, negând-o, o repetă.

A doua falsă ieșire este tribunalul imperiului. Puterea păstrează limbajul universal al legii, dar îl aplică strict după geografia alianțelor. Aceeași faptă primește nume diferite după steagul sub care a fost săvârșită. Excepția este denunțată în cazul adversarului și explicată prin împrejurări când îi folosește doar celui apropiat. Regula nu dispare, dar devine un privilegiu al interpretării. Un asemenea tribunal poate produce obediență, dar nu legitimitate. Cei judecați nu văd în el cetatea Atenei, ci curtea învingătorului. Furiilor lor nu li se face loc în rânduială. Primesc, în schimb, dovada că numai forța contează.

Ultima falsă ieșire este administrația fără memorie. Ea crede că toate conflictele pot fi descompuse în indicatori, recompense, costuri și proceduri tehnice. Rănile istorice sunt tratate drept erori de percepție, iar sentimentul umilinței drept un zgomot care împiedică buna funcționare a mecanismului. Se alcătuiesc planuri, se măsoară costuri și se propun compromisuri corecte pe hârtie, fără să se observe că părților li se cere să treacă peste lucruri pe care ele le socotesc întemeietoare. Această ordine vorbește limba lui Apollo, dar nu aude pașii Eriniilor. Problema nu este că rațiunea ar fi nefolositoare. Fără măsurătoare, verificare și procedură, tribunalul s-ar întoarce repede la oracol. Problema începe când ceea ce nu poate fi măsurat este declarat inexistent. Umilința, frica, doliul și nevoia de recunoaștere nu încetează să lucreze fiindcă nu încap într-un tabel. Ele se retrag din încăperea negocierilor și reapar mai târziu în stradă, în urne sau pe câmpul de luptă.

Cetatea Atenei nu este nici tron, nici curte imperială, nici birou de administrare. Este locul în care forța, memoria și judecata sunt silite să rămână împreună fără ca vreuna să se creadă întregul.

Areopagul fără Atena

Rămâne greutatea cea mai mare. În tragedie, Atena poate întemeia tribunalul fiindcă este zeiță și stăpână a cetății. Ea are prestigiul necesar pentru a chema părțile la judecată, puterea de a apăra hotărârea și înțelepciunea de a le oferi Eriniilor un loc. Lumea contemporană nu are o Atenă. Nici măcar una.

Nicio putere nu mai poate vorbi în numele întregului fără ca o parte a lumii să-i conteste dreptul. Nicio instituție nu deține deopotrivă forța, neutralitatea și recunoașterea universală. Cei care au forța sunt bănuiți că își urmăresc interesul. Cei care par neutri nu au puterea de a pune verdictul în aplicare. Cei care invocă universalitatea nu sunt întotdeauna recunoscuți de cei pe care ar trebui să-i judece. Poate că tocmai aici trebuie schimbată întrebarea.

Am fost obișnuiți să căutăm o putere care să țină lumea laolaltă. Roma, Londra și Washingtonul au purtat, în epoci diferite, ceva din această funcție. Când centrul slăbește, întrebăm cine îi va lua locul: Beijingul, o alianță de state sau poate o ordine împărțită între mai multe mari puteri. Dar viitorul s-ar putea să nu mai aibă forma succesiunii la tron.

În locul unei singure instanțe supreme pot apărea mai multe locuri de judecată, fiecare limitat, dar legat de celelalte prin reguli de recunoaștere și reciprocitate. Niciunul nu va stăpâni întregul și niciunul nu va putea închide singur toate conflictele. Autoritatea lor nu va veni din asemănarea cu un imperiu mondial, ci din capacitatea de a-l lega pe cel puternic tocmai în domeniul în care acesta ar putea face o excepție.

O asemenea ordine nu va fi măreață. Nu va avea un singur tron, o singură capitală și o singură poveste despre viitor. Va semăna mai curând cu o țesătură de tratate, verificări, jurisdicții, arbitraje, garanții și limite reciproce. Va fi mai puțin impresionantă decât imperiul și mult mai greu de povestit. Dar tocmai modestia ei îi poate aduce puterea. Imperiul se sprijină pe centrul pe care îl stăpânește. Ordinea matură se sprijină pe limitele pe care nimeni nu le stăpânește de unul singur.

Se va spune că această țesătură a mai fost încercată după 1945 și că partea a doua a suitei tocmai i-a scris necrologul. Obiecția merită un răspuns drept. Ordinea de atunci s-a născut ca o curte a învingătorilor. Și-a legat membrii, dar le-a păstrat fondatorilor, prin dreptul de veto, puterea excepției. Regula lui Sarpedon fusese astfel răsturnată chiar în actul de întemeiere. Nu țesătura a murit, ci asimetria ei. O a doua încercare nu s-ar deosebi prin numărul instituțiilor, ci prin lucrul cel mai greu de dobândit, puterea de a-i lega deopotrivă și pe cei slabi și pe cei puternici. Ordinea sigură nu este aceea în care o putere poate hotărî totul. Este aceea în care nicio putere nu poate hotărî singură lucrurile de care depind toți.

Cine crede că o asemenea ordine este numai o închipuire de filosof politic poate merge, într-o joi oarecare, la Valencia. Puțin înainte de amiază, la Poarta Apostolilor a catedralei, aprodul strigă pe rând numele canalelor de apă, iar opt grădinari aleși de comunitățile de irigații se așază pe jilțuri simple, sub cerul liber. Tribunalul Apelor, cu rădăcini de peste un mileniu, judecă pricinile celor care își împart apa aceleiași câmpii. Judecata se desfășoară prin viu grai, hotărârea se rostește pe loc și nu există apel. Hotărârea este primită fiindcă cel care pierde joia aceasta știe că va avea nevoie de aceeași apă și de aceeași judecată și la vară. Elinor Ostrom, distinsă cu Premiul Nobel pentru Economie pentru studiul cârmuirii bunurilor comune, a arătat că asemenea obști nu sunt rămășițe pitorești, ci alcătuiri politice în toată puterea cuvântului. Ele au reguli făcute de cei pe care îi leagă, pază împărțită între toți, pedepse treptate și un loc la îndemână în care cearta poate fi judecată înainte să apuce să devină dușmănie. Nicio Atenă nu a întemeiat tribunalul de la Valencia. L-au întemeiat oameni care nu-și puteau îngădui războiul pentru apă. Se întâmplă ca țara aceasta să fie tocmai cea care a ridicat, în vara lui 2026, trofeul lumii pe stadionul altuia. Mâna care ține balanța poate fi, iată, și a unor simpli grădinari. Ceea ce îi leagă pe aceștia nu leagă încă imperii; dar nici imperiile nu au altă materie primă.

Nici nouă nu ne este cu totul străină această înțelepciune. Vechea obște sătească își avea oamenii ei buni și bătrâni, chemați să judece pricinile, să împace și să păstreze rânduiala între cei care urmau să trăiască împreună și după ce judecata se sfârșea. Nu aveau prestigiul Atenei și nici puterea unui imperiu. Aveau însă ceva poate mai potrivit pentru asemenea treburi, cunoașterea oamenilor, memoria locului și conștiința că cel judecat astăzi va rămâne vecin și mâine. Înainte ca dreptatea să urce în palate, ea a stat multă vreme pe prispa satului, între oameni care știau că o judecată bună nu este aceea după care unul pleacă zdrobit, ci aceea după care satul poate continua să trăiască.

Aceasta cere însă o renunțare pe care marile puteri o fac cu greu. Fiecare trebuie să accepte să intre în tribunal fără a ști dinainte că va câștiga. Să ofere celorlalți un drept de judecată care se poate întoarce împotriva sa. Să recunoască o regulă care nu încetează să fie valabilă în ziua în care propriul Sarpedon intră în luptă. Fără acest sacrificiu nu există ordine comună. Există numai echilibre vremelnice între puteri care se supun regulii cât timp aceasta le este folositoare.

Dinspre Wilusa

Privită din cetatea vasală, casa Atrizilor nu este o poveste veche, ci o schemă a prezentului. Am scris în partea a doua despre cetatea în care acuzația de lovitură de stat circulă în ambele sensuri. O instanță a anulat întregul proces electoral în numele apărării ordinii, iar tabăra înlăturată răspunde cu propria versiune a uzurpării. Fiecare își aduce morții, temeiurile și desecretizările. Clitemnestra invocă fiica jertfită, Oreste invocă tatăl ucis, iar amândoi au dreptate în felul acela care nu poate opri nimic. Nu sentințele îi lipsesc cetății mele. Îi lipsește locul în care cele două povestiri să poată fi spuse până la capăt, în fața unor judecători pe care amândouă părțile să-i recunoască și din care amândouă să poată ieși fără să fie condamnate la inexistență.

Și aici se află paradoxul pe care cetatea mea încă nu pare să-l înțeleagă. Călin Georgescu poate pierde procese, poate rămâne în afara unei alegeri și poate fi ținut multă vreme departe de locul spre care pornise, fără ca prin aceasta să fie neapărat învins. Dacă o parte însemnată a cetății continuă să vadă în toate acestea lucrarea unei ordini care judecă înainte de a asculta, fiecare lovitură dată omului se adaugă poveștii ridicate în jurul lui. Înfrângerea juridică se poate preface atunci în biruință politică, iar cel înlăturat rămâne suspendat între victimă și profet, destul de persecutat pentru a deveni legendă.

Georgescu va fi cu adevărat învins numai în ziua în care cetatea va putea răspunde întrebărilor care l-au făcut posibil fără să-l mai folosească pe el drept răspuns la toate. Până atunci, omul poate fi oprit, dar cauza lui rămâne. Și sunt împrejurări în care tocmai aceasta este forma cea mai dură a victoriei.

Există și o lecție a lucrurilor mărunte și la îndemână, una care nu așteaptă nimic de la marile puteri. Tribunalul de la Valencia nu a fost întemeiat de un zeu și nici de un imperiu, ci de oameni care își împărțeau apa. Cetatea vasală are și ea ape, păduri, pășuni și școli de împărțit. Are, mai ales, nevoie de rânduieli duse până la capăt, de o succesiune încheiată în termenul ei, de un verdict primit și de partea care pierde, de o înfrângere recunoscută cu voce tare. Niciuna dintre acestea nu cere îngăduința vreunui centru îndepărtat. Din Wilusa nu se vede cum se întemeiază ordinea lumii. Se vede însă, cu o limpezime pe care marile capitale au pierdut-o, că ea nu poate fi clădită decât din asemenea gesturi mărunte, făcute de cetăți care au încetat să mai aștepte o Atenă.

Lâna de aur

În vechea poveste a argonauților, lâna de aur se afla la marginea lumii cunoscute, păzită de un balaur care nu dormea niciodată. Iason nu o putea dobândi numai prin putere. Avea nevoie de corabie, de tovarăși, de ajutorul Medeei și de o pricepere care să îmbine curajul cu viclenia. Comoara nu aparținea celui mai tare, ci celui care putea trece printr-o alcătuire de puteri mai mari decât el.

Lâna de aur a geopoliticii de astăzi nu este supremația militară și nici stăpânirea unei noi tehnologii. Nu este moneda de rezervă, controlul mărilor sau puterea de a așeza propriile platforme digitale între om și lume. Toate acestea pot aduce dominație și pot cumpăra timp. Niciuna nu poate ține singură o ordine laolaltă. Comoara cea adevărată este legitimitatea.

Legitimitatea este puterea unei hotărâri de a-l lega pe învins fără a-l izgoni din lumea în care a pierdut. Este puterea de a pedepsi fără a produce următoarea generație de răzbunători, de a recunoaște rana fără a-i da dreptul să conducă și de a spune adevărul despre propriul aliat înainte de a cere adversarului să-și recunoască vina.

Această putere nu poate fi cucerită o dată pentru totdeauna. Ea se pierde cu fiecare excepție acordată celui apropiat și cu fiecare dublă măsură pe care instituția încearcă să o ascundă sub o formulă juridică. Se pierde când judecătorul cere sacrificii pe care el însuși nu le-ar accepta. Se pierde când legea devine o armă pe care fiecare o folosește, dar nimeni nu consimte să o lase în mâna celuilalt.

Și se câștigă în locuri aparent mărunte. Când o putere primește un verdict nefavorabil fără să distrugă instanța care l-a rostit. Când o comunitate își recunoaște propria crimă fără să creadă că prin aceasta își trădează morții. Când cel învins primește un loc în ordinea de după conflict, fără ca locul acesta să însemne uitarea faptei sale. Și, mai ales, când regula îl leagă pe acela care ar putea să o încalce fără să fie oprit.

Regula lui Sarpedon nu poate fi păstrată într-o lume fără Zeus decât dacă este împărțită între instituții, obiceiuri și oameni care se supraveghează unii pe alții. Ceea ce altădată putea depinde, în mit, de măsura unui singur zeu trebuie să depindă acum de alcătuirea cetății. Aceasta este trecerea de la Olimp la Areopag.

Mai departe de Itaca

Am pornit, în primul eseu, de la conducătorul care nu mai putea rămâne în tribună. Am ajuns apoi la Olimpul fără miez, la puterile care lucrează prin oameni și instituții fără ca vreuna să mai poată aduna întregul. La capătul epopeii rămâneau două drumuri. Întoarcerea stăpânului și măcelul pețitorilor sau plecarea lui Telemah în căutarea adevărului care ar face doliul posibil.

Telemah poate afla dacă tatăl său a murit, poate aprinde rugul și poate pune capăt așteptării. Adevărul despre mort nu este însă îndeajuns pentru a întemeia lumea celor vii. După înmormântare rămân moștenirea, vina și judecata. Cine are dreptul să ocupe casa, cine răspunde pentru ceea ce s-a petrecut în răstimp și cum poate fi oprită răzbunarea celor rămași? De aceea drumul nu se încheie la Itaca. El duce mai departe, spre Atena.

Lumea noastră nu va ieși din interregn numai declarând că vechea ordine a murit și nici prin întoarcerea unui stăpân care să alunge profitorii și să promită restaurarea întregului. Va trebui să facă lucrul mult mai greu pe care tragedia greacă l-a așezat după epopee. Să prefacă memoria în mărturie, răzbunarea în acuzație, forța în puterea de a împlini o hotărâre și dușmanul într-un om care poate rămâne în cetate și după ce a pierdut.

Partea a doua a acestei suite se plângea că jocurile lumii noastre au mii de ore de transmisie și niciun poet. Tragedia dă și acestei plângeri un răspuns. La Atena, poezia însăși intra în judecata cetății. Piesele se întreceau în fața unor judecători trași la sorți dintre cetățeni, iar Eschil, biruitor în repetate rânduri, a cunoscut și înfrângerea, fără să dea foc teatrului. Poetul cetății nu este numai cel care îi cântă puterea, ci și acela care îi primește verdictul. Epitaful păstrat de tradiție nu pomenește nicio tragedie. Spune numai că Eschil a luptat la Maraton. Omul care a scris întemeierea Areopagului a vrut să rămână în amintire drept cetățean.

Nu vom scăpa de Furii. O lume fără ele ar fi o lume fără memorie, în care fiecare crimă ar putea fi declarată începutul unei epoci noi. O lume condusă de ele nu ar cunoaște decât repetarea sângelui. Miza nu este să le alungăm și nici să le încoronăm. Miza este cetatea în stare să le primească, să le asculte și să le refuze tronul. Poate că lumea de după imperii va trebui să redescopere ceva ce satul știa înaintea lor. O judecată este cu adevărat bună numai dacă, după rostirea ei, oamenii mai pot trăi împreună.

Tronul lui Zeus poate rămâne gol. Primejdia nu stă în lipsa unui zeu deasupra tuturor, ci în lipsa cetății unde până și zeii intră fără arme și își așteaptă verdictul.