Despre polarizare, clivaj și pierderea chipului celuilalt
Înainte de a fi o problemă politică, polarizarea este o problemă omenească. Ea nu începe în parlament, în campania electorală sau pe rețelele sociale, ci mai aproape, într-un loc mai greu de cercetat. Începe atunci când omul își împarte lumea între bine și rău și, mai ales, când hotărăște unde să așeze răul.
Soljenițîn, trecut prin lagărul sovietic, ar fi avut toate motivele să așeze răul numai în ceilalți, în cei care îl persecutaseră și în sistemul care îi zdrobise viața. A ajuns totuși la o concluzie mult mai apăsătoare. Linia care desparte binele de rău nu trece între popoare, clase sau partide, ci prin inima fiecărui om. Această afirmație nu micșorează cu nimic gravitatea răului. Există fapte nedrepte, regimuri criminale și oameni care trebuie opriți. Dar recunoașterea răului venit din afară nu ne scutește de cercetarea răului din noi, iar fără această cercetare chiar lupta dreaptă se lasă contaminată de ură și de pofta de nimicire.
Polarizarea afectivă începe tocmai prin refuzul acestei întoarceri spre sine. Linia dintre bine și rău este smulsă din inimă și trasată între diferitele tabere. Binele rămâne de partea noastră, iar răul este depus în întregime asupra celorlalți. Din acel moment, nu mai vedem în fața noastră oameni cu opinii, interese și slăbiciuni, ci două lumi care nu mai pot încăpea împreună. Una trebuie să învingă, iar cealaltă să dispară.
Vechea înțelepciune cunoștea bine această ispită. În parabola neghinei, stăpânul îi oprește pe slujitorii grăbiți să curețe ogorul, ca nu cumva, odată cu neghina, să smulgă și grâul. Nu este un îndemn la nepăsare, ci un avertisment împotriva râvnei lipsite de discernământ. Grâul și neghina cresc laolaltă, în viața cetății, în instituții și în fiecare dintre noi, iar cel care pretinde că le poate despărți fără greșeală ajunge să nimicească și ceea ce trebuia ocrotit.
Polarizarea se hrănește din visul unei curățenii fără pierderi și fără preț, în care nimeni nu se mai întreabă cine va purta povara. Dar purificarea politică nu rămâne niciodată în lumea ideilor. Mai devreme sau mai târziu, ea va cere nume, vinovați, oameni dați la o parte și, în cele din urmă, o jertfă.
Drumul până acolo trece prin câteva prefaceri psihice ușor de recunoscut. Lumea începe prin a fi despărțită rigid între bine și rău, într-o mișcare pe care psihanaliza o numește clivaj. Apoi, ceea ce nu putem primi în noi înșine este așezat asupra celuilalt, prin proiecție. Uneori mergem și mai departe și, purtându-ne cu adversarul ca și cum ar fi deja ceea ce ne temem că este, îl împingem să răspundă potrivit așteptărilor noastre. Aceasta este identificarea proiectivă. Când nu mai putem suporta că binele și răul se amestecă în aceiași oameni, compromisul devine de neconceput. Iar la capătul acestui drum, dezumanizarea îi șterge celuilalt până și chipul.
Asemenea procese nu apar numai în regimurile totalitare. Ele pot începe într-o familie, într-o redacție, la locul de muncă sau între prieteni. Marile rupturi sunt pregătite, de obicei, prin micile renunțări la măsură, la îndoială și la buna-cuviință.
O lume întreagă tăiată în două
Clivajul este una dintre cele mai timpurii apărări ale minții omenești. Când realitatea devine prea greu de cuprins în întregimea ei, omul o desparte. Unii ajung să fie văzuți ca fiind întru totul buni, iar ceilalți ca fiind întru totul răi. Ai noștri greșesc din cauza împrejurărilor, ceilalți pentru că așa ar fi ei făcuți și asta le este firea. Melanie Klein a descris acest mecanism la copilul mic. Aceeași ființă, mama care hrănește și mama care lipsește, este trăită pentru o vreme ca două prezențe distincte, una bună și una rea. Pruncul nu poate încă împăca iubirea și furia îndreptate spre aceeași persoană. Maturizarea psihică înseamnă, între altele, dobândirea puterii de a vedea întregul. Omul iubit poate dezamăgi, iar cel care ne-a rănit nu este alcătuit numai din rău.
În viața politică, regresia începe atunci când această putere se pierde. Partidul, națiunea sau liderul sunt idealizate până într-atât încât nu mai pot fi supuse unei judecăți obișnuite. Orice critică este trăită ca un atac, orice îndoială devine trădare, iar în tabăra cealaltă până și o faptă bună este privită ca o înșelătorie, doar mai bine ascunsă. Se ajunge astfel la o judecată morală cu două măsuri. Tot binele este trecut de partea noastră, iar tot răul de partea celuilalt. Aceeași nedreptate găsește, la ai noștri, împrejurări atenuante, în vreme ce la ceilalți devine dovada firii lor netrebnice. Identitatea nu se mai sprijină pe ceea ce suntem și pe ceea ce facem, ci pe inferioritatea atribuită adversarului. Ne simțim mai buni numai cât timp îl putem socoti pe celălalt mai rău.
De aceea, adversarul nici măcar nu mai are voie să se schimbe. O faptă bună din partea lui ar tulbura rânduiala în care ne-am așezat și ne-ar lipsi de plăcerea unei superiorități neîndoielnice. Clivajul ferește idealul de întâlnirea cu dezamăgirea. Este greu să recunoaștem că omul sau instituția în care ne-am pus nădejdea a greșit. O asemenea recunoaștere ar cere doliu, adică despărțirea de imaginea desăvârșită și primirea unei realități mai sărace, dar mai adevărate. Cine nu poate duce această pierdere caută să o așeze în seama altuia. Greșeala liderului devine sabotaj, eșecul proiectului este pus pe seama trădătorilor, iar speranța rănită nu mai este cercetată, ci preschimbată în mânie.
Maturitatea politică nu se vede numai în alegerea unei cauze bune, ci și în luciditatea față de propria cauză. Ea se vede în puterea de a spune că un adversar are dreptate într-o privință și că ai noștri greșesc în alta, fără să simțim că lumea se prăbușește.
Răul așezat asupra celuilalt
După ce lumea a fost despărțită, își face loc proiecția. Ceea ce nu putem recunoaște ca fiind al nostru este pus pe seama celuilalt. Evanghelia vorbește despre omul care vede paiul din ochiul fratelui său, dar nu vede bârna din propriul ochi. Imaginea este exactă până la capăt. Omul nu numai că nu își vede propria lipsă, dar tocmai această lipsă îl face neobișnuit de ager la greșeala altuia. Grupul care nu își poate mărturisi agresivitatea îi descrie pe ceilalți drept violenți. Cel care își ascunde interesul vorbește necontenit despre lăcomia adversarului. Cei care exercită puterea fără măsură se înfățișează drept victime ale unei puteri nevăzute. Proiecția nu înseamnă că orice acuzație este falsă. Adversarul poate fi într-adevăr agresiv, nedrept sau corupt. Primejdia începe atunci când asemenea însușiri sunt văzute numai la ceilalți, iar propria tabără este declarată, prin definiție, incapabilă de ele.
O societate are nevoie de locuri în care să își poată recunoaște și prelucra vinovăția. Are nevoie de memorie, de mărturisire, de judecată dreaptă, de împăcare cu pierderile trecutului și de oameni care pot spune adevărul fără a fi socotiți dușmani. Acolo unde asemenea locuri lipsesc, vina nu dispare. Își caută doar un alt purtător. Ceea ce refuzăm să recunoaștem în noi nu dispare, ci continuă să lucreze din umbră, tulburându-ne judecata, reacțiile și felul în care îi privim pe ceilalți.
Vechiul ritual al țapului ispășitor păstra tocmai această înțelegere. Animalul purta simbolic păcatele obștii, iar ritualul amintea că vina aparținea oamenilor care o așezaseră asupra lui. În politică, mecanismul devine primejdios atunci când această recunoaștere se pierde. Victima nu mai poartă simbolic răul celorlalți, ci este socotită izvorul lui adevărat. Înlăturarea ei este înfățișată drept calea prin care cetatea s-ar putea curăța. Așa se nasc explicațiile care pun toate relele pe seama unui singur grup. „Din pricina lor am ajuns săraci, slabi și umiliți. Ei ne-au luat locurile, valorile și țara.” O asemenea explicație aduce o ușurare înșelătoare, fiindcă face lumea mai simplă și ne scutește de cercetarea propriilor greșeli.
În spațiul românesc, această ispită cade pe un pământ pregătit de istorie. Prefacerile petrecute sub presiunea vremurilor, ocupațiile, dictatura și tranzițiile nesfîrșite au lăsat în urmă multe răni neînțelese și o puternică nevoie de explicații. Iar atunci când răspunderea se împarte între prea multe împrejurări, instituții și generații, apare dorința de a găsi un vinovat ușor de numit. Uneori este străinul, alteori conducătorul, politicianul, orașul, satul, generația bătrână sau cea tânără. Epocile schimbă chipul celui făcut vinovat, dar mecanismul rămâne același.
Proiecția aduce doar o ușurare trecătoare. Grupul se simte mai bun după ce a pus pe seama altuia ceea ce nu poate recunoaște în sine. Dar ceea ce este alungat nu este și vindecat. Se întoarce sub forma bănuielii, a fricii și a nevoii de a găsi mereu alți vinovați. Cetatea care își trimite necontenit răul dincolo de ziduri ajunge să vadă dușmani pretutindeni. După fiecare inamic înlăturat apare un altul, fiindcă izvorul neliniștii nu s-a aflat niciodată numai în afară.
Cum îl facem pe celălalt să devină ceea ce credem despre el
Identificarea proiectivă merge și mai departe decât simpla proiecție. Nu ne mulțumim să-i atribuim celuilalt o însușire, ci îl tratăm astfel încât ajungem să-l împingem să o adeverească. Pe cel socotit din capul locului mincinos îl ascultăm ca și cum fiecare cuvânt al său ar ascunde o înșelătorie. Pe cel privit ca dușman îl silim să se apere, iar apărarea lui devine apoi dovada ostilității pe care i-am atribuit-o de la bun început. Este, în fond, o așteptare care se împlinește prin chiar atitudinea noastră. Fiecare tabără se așteaptă la ce este mai rău din partea celeilalte și, fără să-și dea seama, contribuie la apariția răului pe care îl prevăzuse. Așa se închid cercurile polarizării. Fiecare spune că nu face decât să răspundă agresivității celeilalte, dar niciuna nu mai vede cât din răspunsul primit a fost provocat de ea însăși.
Orice ironie este întâmpinată cu o insultă. Insulta pare să îndreptățească o umilire publică. Umilirea naște furie, iar furia este mai apoi înfățișată drept dovada că omul în cauză fusese dintotdeauna primejdios. Fiecare pas pare o reacție firească la pasul dinainte, deși întregul șir a ajuns să fie construit de amândouă părțile. Părintele care îi spune neîncetat copilului că este neascultător poate ajunge să-i lase doar o singură identitate la îndemână. La fel, oamenii tratați mereu ca suspecți se retrag, devin mai neîncrezători și mai aspri, iar schimbarea lor este citită drept confirmarea bănuielii dintâi. Odată intrate în aceste roluri, ambele părți ies cu greu din ele.
În fazele înaintate ale polarizării, rivalii încep să semene între ei. René Girard a descris această apropiere neliniștitoare dintre cei care se socotesc de neîmpăcat. Cu cât se luptă mai înverșunat pentru a-și dovedi deosebirea, cu atât ajung să se imite mai mult. Folosesc aceleași acuzații, aceleași exagerări și aceeași convingere că numai ei se apără iar ceilalți atacă. Fiecare răspunde propagandei celuilalt prin propria propagandă și condamnă intoleranța adversarului devenind, la rândul său, tot mai intolerant.
O societate poate păstra astfel mai multe partide și, cu toate acestea, poate pierde adevărata pluralitate. Ideile rămân diferite, dar felul de a-l privi și de a-l trata pe celălalt devine același, întemeiat pe bănuială, dispreț și dorința de a-l înlătura. Într-o asemenea lume, nimeni nu mai încearcă să-l convingă pe adversar. Fiecare caută să-l demaște. Dialogul lasă locul anchetei, iar întrebarea nu mai este „ce spune?”, ci „ce ascunde?”. Când vorbele nu mai sunt luate după înțelesul lor, ci sunt privite mereu cu bănuială, dialogul își pierde rostul. Nu mai lămurește, nu mai îndreaptă și nu mai apropie. Fiecare cuvânt ajunge să fie folosit împotriva celuilalt ca armă sau probă la dosar.
Când îndoiala devine trădare
Ambivalența este puterea de a păstra împreună adevăruri care ne tulbură. Putem iubi un om și, în același timp, să fim răniți de el. E normal, e firesc. Putem sluji o instituție și să-i vedem nedreptățile. Putem aparține unui popor fără să prefacem patriotismul în orbire. O asemenea putere cere răbdare, fiindcă mintea trebuie să ducă o vreme tensiunea dintre două judecăți divergente, fără să se grăbească să aleagă una și să o alunge pe cealaltă.
Polarizarea ne promite eliberarea de această povară. Ne oferă răspunsuri limpezi și rapide. Nu mai trebuie să cântărim mărturiile și nici să admitem că oamenii sunt mânați de porniri potrivnice, unele vrednice, altele îndoielnice. Este de ajuns să știm din ce tabără face parte fiecare. Numai că pierderea ambivalenței nu sărăcește doar simțirea, ci și gândirea. Omul primește numai informațiile care îi întăresc convingerile și le respinge pe celelalte ca fiind manipulare. Lumea lui poate deveni foarte coerentă, dar această coerență este obținută prin îndepărtarea a tot ceea ce o tulbură. Chesterton spunea că nebunul nu este omul care și-a pierdut rațiunea, ci acela care a pierdut totul în afară de rațiune. Gândirea lui se învârte într-un cerc desăvârșit, numai că cercul este prea strâmt pentru a cuprinde lumea.
În politică, semnul cel mai limpede al acestei pierderi este prefacerea compromisului în trădare. Compromisul nu înseamnă lepădarea convingerilor și nici împăcarea cu orice nedreptate. Înseamnă recunoașterea faptului că binele comun nu se află în întregime în mâna unei singure tabere. Limba română păstrează pentru aceasta un cuvânt pe care politica de astăzi îl folosește tot mai rar, cumpănirea. A cumpăni înseamnă a da fiecărui lucru greutatea lui, a nu așeza toate greșelile pe același taler și a nu răspunde unei nedreptăți printr-una mai mare. Cumpănirea nu aprinde mulțimile și nu încape ușor în lozinci. Ea cere răgaz, iar lumea polarizată se teme de răgaz, fiindcă orice clipă de liniște poate lăsa îndoiala să pătrundă.
De aceea, vocile cumpănite sunt lovite din amândouă părțile. Cine nu urăște îndeajuns este socotit complice. Cine cere dovezi pare lipsit de curaj. Cine recunoaște greșeala alor săi este bănuit că a trecut de partea cealaltă. Treptat, spațiul comun începe să se golească. Vorba aruncată fără răspundere ajunge să acopere cu totul cuvântul rostit cu grijă, fiindcă primul nu cere nimic, iar al doilea cere măsură, răbdare și uneori curaj. Oamenii de bună-credință se retrag, obosiți să se justifice neîncetat, și rămân cei care caută sau întrețin conflictul. Tonul se înăsprește, iar asprimea este luată drept sinceritate.
Într-o societate care mai păstrează încă amintirea vorbirii cu două înțelesuri și a neîncrederii în cuvântul oficial, această degradare este cu atât mai primejdioasă. Când nimeni nu mai crede pe nimeni, nu câștigă adevărul, ci glasul cel mai puternic sau povestea care ne scutește cel mai mult de îndoială.
Conducătorul care dă un nume neliniștii
Niciodată polarizarea nu este lucrarea unui singur om. Ea se pregătește în timp, din nedreptăți rămase fără îndreptare, din umilințe, teamă, nesiguranță și încredere pierdută. Liderul destructiv nu născocește toate aceste stări, ci le găsește, le adună și le dă o direcție. Vamık Volkan a arătat cum, în vremuri de criză, grupurile mari pot regresa. Oamenii se sprijină tot mai mult pe conducător, rabdă tot mai greu deosebirile și își strâng neliniștile în jurul unui dușman comun.
Conducătorul care desparte sau care ignoră o parte din norod oferă celeilalte părți ceea ce caută. Dă un nume fricii, un chip vinovatului și o poveste simplă despre salvare. În fond, ia neliniștea oamenilor și le-o întoarce sub forma apartenenței și a certitudinii. Târgul ușurează sufletul pe loc. Nesiguranța devine convingere, rușinea se preschimbă în mânie, iar neputința în simțământul de a face parte dintr-o putere mai mare.
Dar există însă și un alt fel de conducător. Acesta nu folosește frica pentru a lega oamenii de sine, ci îi ajută să o înțeleagă și să o poarte fără să o arunce asupra altora. Nu le promite că îi va izbăvi de orice slăbiciune, ci le redă încrederea în propria lor putere de a lucra, de a judeca și de a răspunde pentru ceea ce fac. Nu caută să devină de neînlocuit. Întărește oamenii și instituțiile tocmai pentru ca ele să poată dăinui și fără el. Un asemenea lider nu micșorează primejdia și nu îndulcește adevărul. Poate cere efort, renunțare și disciplină. Dar nu cumpără adeziunea prin ură și nu clădește unitatea pe alungarea unui vinovat. El transformă neliniștea în răspundere, umilința în demnitate și neputința în lucrare comună. În preajma lui, oamenii nu devin mai dependenți, ci mai așezați și mai capabili să stea pe propriile picioare.
Liderul destructiv lucrează în sensul opus. Plata pentru alinarea pe care o oferă nu se face pe loc. La început vin entuziasmul, solidaritatea și impresia unei salvări de la pericol. Prețul se vede mai târziu, când grupul nu mai poate trăi fără dușman, când conducătorul nu mai poate fi criticat și când fiecare eșec cere un vinovat nou. Liderul polarizant nu are nevoie ca ai săi să fie cu adevărat puternici, ci ca ei să se simtă necontenit amenințați. O societate împăcată cu sine îi este mai puțin folositoare decât una încredințată că se află în pragul pieirii. De aceea, discursul lui se mișcă mereu între mărire și prăpăd. Suntem puternici, dar putem fi nimiciți în orice clipă dacă facem alegeri greșite. Avem dreptate deplină, dar numai supunerea deplină ne poate salva.
Pe de altă parte, nu orice lider ferm este distructiv și nu orice chemare la unitate ascunde autoritarism. Deosebirea se vede în felul în care conducătorul se raportează la limite, la adevăr și la puterea pe care o deține. Liderul matur poate fi contrazis, își poate recunoaște greșeala și lasă instituțiile să-l măsoare. El își folosește autoritatea pentru a ridica oamenii, nu pentru a-i ține într-o stare de dependență. Cel distructiv se identifică pe sine cu grupul, astfel încât cine îl critică pe el pare să lovească poporul, statul sau cauza. În cele din urmă, nu mai reprezintă societatea, ci pretinde că o întruchipează. Dispariția lui devine de neconceput, fiindcă grupul și-a așezat în el puterea, mândria și nădejdea.
Adevărata măsură a unui conducător se vede, poate, tocmai aici. Cel slab lasă în urmă adepți care nu mai știu cine sunt fără el. Cel demn lasă în urmă oameni mai întregi, instituții mai trainice și o societate mai puțin înfricoșată decât a găsit-o.
Pierderea chipului
Dezumanizarea este treapta la care adversarul nu mai este privit ca persoană. Nu mai are o istorie, motive, fapte și răspundere proprie. Devine o categorie, o prezență rea, o boală sau o murdărie. Insulta obișnuită rănește, dar mai păstrează, uneori, legătura cu o faptă. Dezumanizarea spune altceva. Nu spune că omul a făcut ceva rău, ci că este rău în însăși alcătuirea lui și că nu mai poate fi îndreptat. De aceea, metaforele contaminării sunt atât de primejdioase. Când ceilalți sunt numiți pleavă, paraziți, molimă sau gunoi, nu mai pare să fie vorba despre dreptate, răspundere sau îndreptare. Singura soluție pe care asemenea cuvinte o lasă deschisă este curățarea. Limbajul pregătește gestul. Înainte ca un om să fie lovit, trebuie făcut să pară vrednic de lovire. Înainte de a fi alungat, trebuie înfățișat ca unul care nu aparține. Înainte de a i se lua drepturile, trebuie răspândită convingerea că, în fond, nici nu le merită.
Disprețul este începutul acestei ștergeri. El nu spune „ai greșit”, ci „ești greșit și nu valorezi nimic”. Nu urmărește îndreptarea celuilalt, ci micșorarea lui până când cuvântul său nu mai trebuie ascultat, iar suferința lui nu mai cere niciun răspuns. Vechea înțelegere creștină așează aici o temelie greu de înlocuit. Omul poartă un chip pe care nu i-l dau partidul, statul, clasa socială sau buna lui reputație. Demnitatea îi aparține înaintea oricărei judecăți omenești. Ea nu depinde de folosul pe care îl aduce, nu se hotărăște prin vot și nu poate fi retrasă după împrejurări. Această convingere nu desființează răspunderea. Omul poate fi judecat, condamnat și împiedicat să facă rău. Dar și cel vinovat rămâne om, iar pedeapsa care uită acest lucru alunecă ușor spre răzbunare.
O cetate își arată adevărata măsură nu numai prin felul în care își cinstește eroii, ci și prin purtarea față de cei învinși, față de cei condamnați și față de grupurile pe care majoritatea le privește cu teamă sau cu neîncredere. Acolo unde demnitatea este recunoscută numai celor agreați, ea nu mai este demnitate, ci privilegiu. Pierderea chipului celuilalt îl schimbă și pe cel care privește. Omul deprins să vadă în jur numai categorii încetează, încetul cu încetul, să mai întâlnească persoane. Devine mai sărac sufletește, chiar dacă se simte mai puternic. Dezumanizarea nu distruge numai victima. Îl înrăiește pe cel care o practică și slăbește țesătura morală a neamului care o îngăduie.
Adversarul și dușmanul absolut
Viața politică nu poate exista fără conflict. O societate vie poate cuprinde interese deosebite, viziuni potrivnice și lupte pentru putere. A cere dispariția conflictului ar însemna, în cele din urmă, a cere dispariția libertății. Primejdia nu stă în existența adversarului, ci în prefacerea lui într-un dușman absolut. Adversarul este omul cu care ne aflăm în dezacord și împotriva căruia putem lupta cu hotărâre. Îi contestăm ideile, îi împiedicăm proiectul, îl învingem în alegeri sau îl chemăm în fața legii. Îi recunoaștem însă dreptul de a trăi alături de noi, în aceeași cetate. Între noi mai poate exista un schimb, fie el de argumente, de concesii sau de judecăți.
Dușmanul absolut nu mai este o persoană cu care împărțim lumea, ci o piedică în calea propriei noastre existențe. Simpla lui prezență pare o amenințare. Cu el nu mai este nimic de lămurit, de negociat sau de împărțit. Nu mai rămâne decât lupta pentru înlăturarea lui. Aici trece hotarul dintre conflictul politic legitim și conflictul de eliminare. În primul caz vrem să învingem o idee, o politică sau un abuz. În al doilea vrem ca omul care le susține să dispară din spațiul comun. Iar când schimbul devine cu neputință, dintre cele două căi prin care oamenii au dobândit dintotdeauna ceva unii de la alții, schimbul și prada, nu mai rămâne decât prada.
Porunca iubirii vrăjmașilor a fost de multe ori înțeleasă într-un sens sentimental, ca și cum ar cere ștergerea deosebirilor și renunțarea la dreptate. Înțelesul ei este, de fapt, mult mai aspru. Ea nu interzice lupta, ci îi interzice urii să hotărască ce este omul. Poți să te împotrivești cu toată puterea cuiva fără să-i dorești nimicirea. Poți cere pedepsirea lui fără să te bucuri de umilirea lui. Poți apăra adevărul fără să te socotești pe tine însuți neîntinat. Aceasta este una dintre cele mai grele discipline ale vieții publice, tocmai fiindcă lupta devine mult mai ușoară atunci când ne credem în întregime drepți, iar celălalt ne apare alcătuit numai din rău.
Refuzul urii nu este însă numai o datorie morală, ci și o condiție a bunei judecăți. Ura promite limpezime, dar întunecă mintea. Omul care urăște vede repede și greșește adânc. Observă tot ceea ce îi întărește bănuiala și trece cu vederea tot ceea ce l-ar sili să-și îndrepte sau să-și nuanțeze judecata. Ca să judecăm drept un adversar, trebuie să-l vedem așa cum este, nu așa cum avem noi nevoie să fie.
Cetatea care se consumă fără să rodească
Când clivajul, proiecția, ațâțarea reciprocă și dezumanizarea se adună, societatea intră într-o stare de agitație fără rod. Se vorbește mult și se înțelege puțin. Se denunță fără încetare și se îndreaptă prea puține lucruri. Oamenii sunt mobilizați, dar puterea lor nu se preface în instituții mai bune, în legi mai drepte sau în legături sociale mai trainice. Cetatea pare trează, dar se mistuie pe sine, cu multă cheltuială și puțină agoniseală.
Fiecare tabără își irosește puterea încercând să împiedice izbânda celeilalte. Reușita adversarului este trăită ca o pierdere proprie, chiar și atunci când ar folosi tuturor. O măsură bună trebuie respinsă fiindcă vine din partea greșită. Un adevăr trebuie tăgăduit fiindcă ar putea sluji celorlalți. Aceasta este forma politică a sterilității. Multă mișcare și puțină lucrare. Mult zgomot și puțină zidire.
În asemenea vremuri, instituțiile sunt chemate să păstreze măsura. Justiția, școala, presa, administrația, armata și Biserica nu trebuie să devină prelungiri ale unei tabere. Rostul lor este să păstreze deschis spațiul comun tocmai atunci când oamenii sunt ispitiți să îl împartă între ai lor și ceilalți. Încrederea publică se sprijină pe convingerea că există locuri în care omul nu este judecat mai întâi după apartenență. Judecătorul trebuie să vadă fapta, profesorul să vadă elevul, medicul să vadă bolnavul, preotul să vadă persoana, iar funcționarul să vadă cetățeanul. Când instituția începe să vadă înainte de toate tabăra, cei care nu se recunosc în ea nu o mai socotesc arbitru, ci armă. Încrederea începe atunci să se retragă, asemenea banilor scoși dintr-o bancă despre care se răspândește vestea că nu mai poate răspunde pentru ceea ce păstrează. Încrederea se adună în ani și se poate risipi într-un ceas.
În România, neîncrederea în instituții nu se vindecă prin discursuri mai stăruitoare despre încredere. Ea se repară prin hotărâri drepte, aplicate consecvent, și prin recunoașterea deschisă a greșelilor. Instituția trebuie să arate, nu doar să spună, că aceeași măsură se aplică tuturor. Acolo unde măsura se schimbă după om, cetățeanul învață că legea nu este decât o formă a puterii. Din acel moment, fiecare grup va încerca să o cucerească înainte ca ea să poată fi folosită împotriva lui. Polarizarea preface astfel instituțiile în pradă. Fiecare tabără caută să le ocupe, nu să le întărească. Victoria politică nu mai înseamnă administrarea vremelnică a unei puteri care aparține tuturor, ci luarea în stăpânire a statului. O asemenea cetate mai poate funcționa o vreme, dar nu mai poate crește sănătos. Își pierde oamenii capabili să cumpănească, își îndepărtează profesioniștii și îi învață pe cei tineri că izbânda ține mai mult de apartenență decât de vrednicie. În cele din urmă, polarizarea nu lasă în urmă doar două tabere care se urăsc, ci o societate în care tot mai puțini oameni mai cred că binele comun este cu putință.
Din impas nu se iese prin nepăsare
Refuzul polarizării nu înseamnă retragerea din viața publică și nici așezarea tuturor părerilor pe aceeași linie. Nu orice poziție este la fel de dreaptă, nu orice faptă poate fi iertată și nu orice compromis este cinstit. Sunt momente în care trebuie spus limpede că o limită a fost încălcată, sunt idei care trebuie combătute și oameni care trebuie opriți. A avea măsură nu înseamnă a fi moale. Uneori, tocmai măsura cere fermitate. Deosebirea stă în felul în care luptăm. Putem apăra dreptatea fără să ne socotim fără greșeală. Putem osândi o faptă fără să ștergem chipul celui care a săvârșit-o. Putem învinge un adversar fără să prefacem înfrângerea lui într-o sărbătoare a umilirii.
Ieșirea din polarizare începe prin readucerea liniei dintre bine și rău în propria inimă. Nu pentru a ne învinovăți fără sfârșit, ci pentru a ne recâștiga răspunderea. Cât timp tot răul se află în ceilalți, noi nu avem nimic de schimbat și rămânem să așteptăm îndreptarea lumii prin înlăturarea lor, a răilor. Când recunoaștem că și noi putem minți, exagera, urî și nedreptăți, redobândim libertatea de a ne îndrepta.
Mai este nevoie și de despărțirea de imaginea propriei nevinovății. Fiecare tabără trebuie să accepte că nu a avut întotdeauna dreptate, că uneori a greșit și că binele pe care l-a apărat nu a rămas neatins de slăbiciunile omenești. O societate matură ajunge, mai devreme sau mai târziu, să își privească trecutul fără să îl idealizeze și fără să îl disprețuiască. Își cinstește înaintașii fără să le ascundă greșelile și își recunoaște greșelile fără să își urască moștenirea.
Avem nevoie apoi de locuri în care oamenii să poată vorbi fără a fi siliți să se înroleze într-o tabără. Familia, școala, parohia, universitatea, breasla și viața locului păstrează ceva din apropierea omenească pe care politica purtată numai în idei și lozinci o pierde. Este mai greu să urăști o categorie atunci când ajungi să cunoști un om, fiindcă omul viu nu încape cu totul într-o etichetă. Dostoievski a surprins această răsturnare în mărturisirea celui care, pe măsură ce iubește mai mult omenirea în general, îi iubește mai puțin pe oamenii aflați lângă el. Iubirea omenirii în abstract poate ascunde o mare neputință de a-l răbda pe aproapele concret, cu slăbiciunile, nevoile și împotrivirile lui.
Viața împreună se reface pe calea opusă, nu pornind de la o omenire ideală către omul concret, ci de la omul de lângă noi către binele comun. Începe cu lucruri simple. Să ascultăm, să ne ținem cuvântul, să folosim aceeași măsură pentru noi și pentru ceilalți și să refuzăm mica nedreptate din care am putea avea de câștigat. Gesturile acestea nu au nimic spectaculos, dar tocmai de aceea sunt trainice. Ele nu mută binele de la unii la alții, ci îl sporesc prin încrederea pe care o așază între oameni.
Societatea nu este ținută laolaltă numai de clipele de entuziasm, ci mai ales de oamenii care își fac datoria fără spectacol, care nu mint pentru tabăra lor și nu folosesc slăbiciunea celuilalt ca prilej de cruzime. Împăcarea nu înseamnă uitare, iar pacea nu este lipsa conflictului. O pace matură păstrează deosebirile, dar nu le lasă să se prefacă într-un război împotriva persoanei. Ea schimbă conflictul dintr-o luptă pentru înlăturarea celuilalt într-o întâlnire grea, dar folositoare, prin care o societate poate afla ceva despre sine.
Adversarul ne poate arăta o limită pe care nu o vedeam singuri, iar critica lui poate cuprinde un adevăr chiar și atunci când concluziile îi sunt greșite. Faptul că nu îi dăm dreptate nu ne scutește de îndatorirea de a-l asculta. Adevăratul opus al polarizării nu este unanimitatea, care poate fi de multe ori numai tăcere impusă. Este puterea de a păstra legătura în mijlocul dezacordului și de a vedea în celălalt un om înainte de a vedea în el un vot, o etichetă sau o piedică.
Proba întoarcerii spre sine
Un text despre polarizare riscă să fie citit nu ca prilej de cercetare, ci ca armă împotriva celeilalte tabere. Cititorul îl poate parcurge gândindu-se numai la ceilalți. Îi va recunoaște repede pe cei care clivează, proiectează și se dezumanizează și va găsi, fără mare greutate, exemple numeroase și poate chiar convingătoare. Dacă lectura se oprește aici, textul a eșuat.
Adevărata lui probă este întoarcerea privirii spre sine. Fiecare dintre mecanismele descrise trebuie căutat mai întâi în propria gândire, în propriul grup și în cauzele de care ne simțim legați. Nu pentru că toate taberele ar fi la fel și nici pentru că răspunderea ar fi întotdeauna împărțită în mod egal, ci pentru că nimeni nu este atât de drept încât să nu poată deveni nedrept în numele propriei dreptăți.
Vechea învățătură despre paiul văzut în ochiul celuilalt și despre ceea ce rămâne nevăzut în propriul ochi își păstrează aici întreaga greutate. Acolo unde un text poate fi citit numai împotriva adversarului, el aparține deja lumii pe care pretinde că o descrie.
Linia dintre bine și rău nu dispare și nici nu trebuie ștearsă. Ea rămâne necesară. Dar nu poate fi trasată astfel încât să ne așeze întotdeauna pe noi de partea luminii și pe ceilalți de partea întunericului. Ea trece prin instituții, prin societate, prin fiecare tabără și prin fiecare inimă. Recunoașterea acestui adevăr nu ne face mai puțin hotărâți. Ne păzește de orbire și ne face mai puțin primejdioși atunci când suntem convinși că avem dreptate. Și poate că aceasta este una dintre puținele forme de înțelepciune politică care nu îmbătrânesc.
