Există clipe în care sensul unei întregi epoci pare să se strângă într-o singură imagine. Nu pentru că imaginea ar lămuri ceva și nici pentru că cei care au produs-o ar fi urmărit vreun înțeles mai larg, ci pentru că, dacă stăruim asupra ei, încep să se vadă legături între lucruri care, la prima vedere, nu au nimic în comun. Un gest de protocol, un stadion, două echipe de fotbal, câteva huiduieli și prezența unui conducător pot ajunge să spună ceva despre o realitate mult mai întinsă decât întâmplarea care le-a adunat laolaltă. Finala Campionatului Mondial din 2026 oferă o asemenea imagine.

La câțiva kilometri de New York, Spania și Argentina au jucat finala celui mai urmărit spectacol sportiv al planetei. Un fost imperiu și una dintre fostele lui colonii s-au întâlnit, de data aceasta, pe teritoriul puterii hegemonice a prezentului. În jurul lor s-au aflat FIFA, o asociație de drept privat elvețian care își permite totuși o diplomație proprie și o putere de negociere pe care puține state o au în raport cu ea, apoi marile corporații, sponsorii, televiziunile, platformele digitale și întregul aparat de securitate fără de care asemenea ceremonii nu mai sunt astăzi de conceput. Iar la sfârșit, în clipa care ar fi trebuit să le aparțină învingătorilor, pe podium a rămas și conducătorul celei mai puternice dintre țările-gazdă.

Nu e nevoie să socotim Mondialul din 2026 drept cea mai controversată ediție din istoria competiției. Fotbalul a cunoscut și turneul din Italia, în 1934, pus în slujba propagandei fasciste, și pe cel din Argentina, în 1978, disputat sub dictatura militară, și pe cel din Qatar, în 2022, însoțit de acuzații privind condițiile de muncă ale lucrătorilor migranți și modul în care fusese obținut dreptul de organizare. Ediția din 2026 e interesantă din alt motiv. Politicul nu a rămas în afara jocului, ca fundal inevitabil al oricărei mari competiții internaționale, ci a pătruns pe alocuri în desfășurarea și în protocolul ei.

Donald Trump fusese o prezență neobișnuit de vizibilă cu mult înaintea începerii turneului. În timpul candidaturii nord-americane, avertizase public că ar fi păcat ca statele sprijinite de Washington să voteze împotriva candidaturii comune a Statelor Unite, Canadei și Mexicului. Mai târziu a înființat, prin ordin executiv, un grup prezidențial însărcinat cu organizarea Mondialului, iar relația sa cu președintele FIFA, Gianni Infantino, a devenit tot mai strânsă. FIFA a deschis un birou în Trump Tower. În decembrie 2025, la Kennedy Center, Trump a primit primul „FIFA Peace Prize”, un premiu atât de nou încât părea inventat pentru un singur destinatar, cu atât mai mult cu cât venea la scurt timp după ce Nobelul pentru pace fusese decernat altcuiva. Iar în timpul competiției, președintele american a intervenit personal în cazul suspendării atacantului Folarin Balogun.

Finala a adus toate acestea spre o încheiere aproape teatrală. Prima reacție a publicului s-a auzit imediat după imnul american, când Trump a apărut pe ecranele stadionului; huiduielile au fost atunci scurte și răzlețe. La coborârea lui și a lui Infantino pe teren, pentru ceremonia de premiere, reacția a fost cu totul alta. Raportul redactat pentru presa acreditată la Casa Albă a consemnat momentul cu o precizie de proces-verbal care sfârșește prin a fi poetică. Zgomotul de fond al stadionului, de aproximativ 78 de decibeli, a urcat la 84 odată cu huiduielile. Cum scara decibelilor este logaritmică, cei șase decibeli înseamnă o creștere de aproape patru ori a puterii acustice.

Reacția nu a fost însă unanimă, iar lipsa de unanimitate spune mai mult decât ar spune un verdict limpede. Cristian Romero a trecut pe lângă președintele american fără să-i strângă mâna, după ce dăduse mâna cu Infantino și cu președinta Mexicului. Lionel Messi, în schimb, i-a strâns-o. Un jucător spaniol a ezitat vizibil, apoi a strâns-o și el. Un altul a schițat, pe podium, dansul devenit marca președintelui. Iar huiduielile, deși puternice, au fost mai reduse decât cele primite de același om la alte evenimente sportive din același oraș. Mulțimea nu a dat un verdict, a dat măsura propriei dezbinări.

Ceremonia s-a destrămat apoi din toate părțile. Spaniolii formaseră un culoar de onoare pentru argentinieni la primirea medaliilor iar gestul nu a fost întors. Echipa argentiniană s-a retras spre tribuna propriilor suporteri exact în clipa ridicării trofeului. După fluierul final izbucnise deja o încăierare, soldată cu încă o eliminare. Relatările au pus retragerea argentinienilor mai degrabă pe seama unei dureri greu de stăpânit decât pe seama unui protest, iar precizarea contează. Se pare că nu asistăm la o rezistență organizată, ci la o formă care se destramă.

Momentul cel mai grăitor a venit la sfârșit. După ce cupa i-a fost înmânată căpitanului Rodri, Trump a rămas în mijlocul jucătorilor spanioli și atunci când aceștia se pregăteau să o ridice. Rodri i-a făcut un semn discret. Prezența s-a prelungit suficient cât Infantino să traverseze scena și să-l conducă spre margine.

Ceremoniile de acest fel au un tipic al lor. Chiar și în Qatar, unde încărcătura politică a finalei fusese considerabilă, emirul și președintele FIFA i-au înmânat lui Messi trofeul și au lăsat apoi locul învingătorilor. În 2026, gazda nu s-a retras. Iar scena nu era nouă deoarece cu un an înainte, pe același stadion, la finala Campionatului Mondial al Cluburilor, președintele american rămăsese în același fel lângă căpitanul echipei câștigătoare. Repetiția scoate întâmplarea din registrul accidentului.

Fiecare dintre aceste episoade poate fi explicat separat, fără mare dificultate. Avem un politician căruia îi place enorm să se afle în centrul atenției, un președinte al FIFA prea apropiat de puterea politică, o decizie sportivă controversată și amestecul aproape inevitabil dintre protocol și spectacol. Privite împreună, ele deschid însă o întrebare care nu mai privește nici fotbalul, nici caracterul unui om.

Ce se întâmplă cu o mare putere atunci când începe să nu mai fie sigură că se află în centrul lumii?

A prezida și a ocupa

Împărații au mers întotdeauna la jocuri. Conducătorii Romei asistau la spectacole, finanțau competiții, împărțeau daruri și își întăreau astfel legitimitatea în fața mulțimii. Ceremonia nu era o podoabă a puterii, ci făcea parte din exercitarea ei. Împăratul nu trebuia doar să conducă, ci și să fie văzut conducând.

Prezența unui președinte la finala unei Cupe Mondiale nu poate fi deci luată drept semn de declin. Marile puteri au fost întotdeauna și mari producătoare de ceremonie. Când un stat e destul de puternic încât să adune lumea pe teritoriul lui și să-i ofere unul dintre marile ei spectacole, faptul poate fi citit la fel de bine ca dovadă de forță.

Deosebirea începe în altă parte. Ea apare când conducătorului nu-i mai ajunge să prezideze ritualul și simte nevoia să intre în miezul lui. Între a fi prezent la ceremonie și a pune stăpânire pe ceremonie există o diferență esențială. Un imperiu sigur de sine își poate permite să rămână în tribună. Știe că stadionul se află pe teritoriul lui, că aeroporturile, infrastructura, sistemul financiar, securitatea și o bună parte dintre rețelele prin care spectacolul ajunge în lume funcționează deja în ordinea pe care el a construit-o. Puterea nu mai trebuie arătată la fiecare pas, fiindcă a devenit cadrul firesc în care lucrurile se petrec. Aici se ridică însă o obiecție care nu poate fi ocolită. Dacă împăratul rămâne în tribună, avem hegemonie matură; dacă urcă pe podium, avem hegemonie neliniștită. Orice s-ar întâmpla, interpretarea are de câștigat, semn destul de sigur că, de fapt, nu spune nimic.

Criteriul trebuie deci formulat altfel. Nu vizibilitatea intervenției contează, ci mărimea mizei pentru care se intervine. Un șef de stat care prezidează o ceremonie nu ne spune nimic despre starea puterii pe care o reprezintă. Un șef de stat care telefonează personal, de mai multe ori, pentru un cartonaș roșu, ne spune ceva. Al doilea criteriu, mai sigur, privește reacția la excludere. Ce face centrul când constată că imaginea se poate închega și fără el. Ambele criterii pot fi verificate, și amândouă au fost verificate în vara lui 2026.

Una dintre formele cele mai înalte ale hegemoniei este aceea în care puterea nu mai are nevoie să se afișeze, fiindcă ajunge să se confunde cu normalitatea. Imperiul cu adevărat sigur pe el nu trebuie să amintească la fiecare colț că este imperiu. Lumea funcționează după reguli pe care el le-a impus sau le-a făcut posibile, iar ceilalți le folosesc fără să se mai întrebe cine le-a așezat acolo. Lucrurile se schimbă când puterea începe să caute confirmare, iar întrebările devin tot mai personale. Unde sunt eu în această imagine? Cine îmi recunoaște meritul? Cum poate instituția aceasta să decidă fără mine? Cum poate avea loc, pe teritoriul meu, cel mai mare spectacol al lumii fără ca eu să fiu unul dintre personajele lui?

Merită păstrată aici o distincție. Imperiul în ascensiune își arată puterea prin ceea ce poate face. Imperiul ajuns la maturitate o arată prin ceea ce își permite să nu facă, prin instituțiile pe care le lasă să funcționeze și prin regulile care nu mai trebuie reconfirmate în fiecare dimineață. Când siguranța aceasta se fisurează, apare o a treia formă de afirmare, mai zgomotoasă, mai personală și mai neliniștită: spectacolul puterii.

Rămâne o obiecție mai serioasă decât prima. Donald Trump se poartă astfel de patruzeci de ani, cu mult înainte ca cineva să vorbească despre un declin american. A citi felul lui de a fi drept simptom al unei stări a imperiului înseamnă a confunda un temperament cu o structură. Obiecția e întemeiată și schimbă locul din care trebuie privită scena. Interesant nu e că un președinte a cerut. Interesant e că instituția a cedat. Un conducător poate fi oricât de personal în felul lui de a exercita puterea; ceea ce arată starea unei ordini este ce se întâmplă atunci când el cere. Cazul care a lămurit acest lucru nu s-a petrecut pe podium, ci cu două săptămâni înainte, și nu avea nimic măreț în el.

De la instituție la curte

Marile construcții politice nu rezistă doar prin forță. Ele durează când reușesc să prefacă forța în regulă, iar voința celui care conduce în instituții și proceduri care funcționează și în absența lui. Un stat e cu adevărat stabil când cetățenii nu trebuie să-l întrebe mereu pe conducător ce este permis și ce nu. Există legi, atribuții, administrații, ierarhii și limite, iar toate acestea continuă să funcționeze când cel aflat în frunte doarme, călătorește sau e înlocuit. Puterea unei persoane s-a prefăcut în ordine, și acesta este unul dintre secretele longevității politice.

Fragilizarea începe în sens invers, când regula redevine relație personală. Instituția a hotărât ceva, dar cineva îl cunoaște pe conducător. Există o procedură, dar se poate da un telefon. Există o sancțiune, dar cazul e socotit special. Există un arbitru, dar dincolo de arbitru există posibilitatea de a ajunge la omul care poate schimba cursul lucrurilor. Într-o asemenea lume, centrul puterii nu mai e instituția, ci apropierea de persoana care poate face ca regula să nu se aplice întocmai.

Aceasta e logica unei curți. La curte nu contează doar ce drept ai, ci și pe cine cunoști, cine poate vorbi pentru tine și cât de aproape te afli de suveran. De aceea cazul Balogun spune mai mult decât pare. La 1 iulie, în șaisprezecimile de finală cu Bosnia și Herțegovina, atacantul american Folarin Balogun, golgheterul echipei gazdă, a primit cartonaș roșu după consultarea sistemului video, pentru că îl călcase pe gleznă pe un adversar. Statele Unite au câștigat oricum meciul, dar eliminarea atrăgea suspendarea automată pentru optimea cu Belgia. În ordinea obișnuită a fotbalului, povestea s-ar fi încheiat aici. Cartonașele roșii nu sunt, până la urmă, evenimente metafizice.

Din acel moment a început însă un alt joc. În minutele de după eliminare, Andrew Giuliani, directorul executiv al grupului prezidențial pentru Mondial, l-a înștiințat pe președinte. A urmat o campanie de patru zile. Secretarul Comerțului, Howard Lutnick, s-a implicat în discuțiile cu conducerea FIFA. Avocați ai administrației au pregătit analiza juridică, transmisă apoi federației americane. Un administrator de fond de investiții și donator important al federației a adus în atenția Casei Albe acuzații publice de trucare de meciuri împotriva arbitrului brazilian care condusese partida, acuzații pentru care nici autoritățile braziliene, nici FIFA nu găsiseră vreo probă. Trump le-a invocat în convorbirea telefonică cu Infantino. Potrivit relatărilor, au fost în total trei telefoane. Explicația dată public de președinte a fost dezarmantă. Ceruse o reexaminare fiindcă, după părerea lui, faza nu fusese fault, și a adăugat că, până în acel moment, nu știa ce înseamnă un cartonaș roșu. După decizie, a anunțat că el este cel care a obținut anularea.

FIFA a găsit o soluție care nu ștergea cartonașul, dar înlătura consecința. În temeiul articolului 27 din Codul disciplinar, care îngăduie suspendarea totală sau parțială a punerii în aplicare a unei măsuri disciplinare, executarea suspendării de un meci a fost ea însăși suspendată, pentru o perioadă de probă de un an. Federația americană a primit o amendă de 40.000 de dolari și suspendarea suspendării. Cartonașul rămânea, regula rămânea, dispărea doar urmarea regulii. Excepția nu mai apărea ca excepție, ci lua forma unei proceduri, care este întotdeauna forma ei cea mai elegantă. Un amănunt ieșit la iveală mai târziu în presă face imaginea și mai completă. Hotărârea nu fusese luată de comisia de disciplină, ci de președintele ei, singur, fără participarea celorlalți șaptesprezece membri. Metafora curții încetează astfel să mai fie metaforă.

Reacțiile au fost pe măsură. UEFA a numit decizia fără precedent, de neînțeles și nejustificabilă, a spus că prin ea s-a trecut o linie roșie și a adăugat propoziția care rezumă întreaga problemă: când certitudinea regulilor nu mai e garantată de cei care le păzesc, integritatea jocului e pusă în primejdie. Federația belgiană a invocat articolul potrivit căruia eliminarea atrage automat suspendarea pentru meciul următor, așa cum se întâmplase pentru toate celelalte cartonașe roșii din turneu. FIFA i-a declarat demersul inadmisibil. Excepția fusese acordată, iar ușa prin care cel afectat de ea ar fi putut să o conteste se dovedea închisă.

A mai rămas o contradicție pe care nimeni nu a rezolvat-o. Infantino a ținut să reamintească public că organele judiciare ale FIFA sunt independente și decid pe baza regulamentului. Trump anunța, în același timp, că el le-a determinat să se răzgândească. Logic, nu pot avea amândoi dreptate.

Johan Huizinga făcea, în Homo ludens, o distincție care se potrivește aici foarte bine. Trișorul încearcă să câștige încălcând regula, dar tocmai fiindcă își ascunde încălcarea arată că recunoaște în continuare autoritatea ei. Cel care strică jocul face ceva mai grav, pune în primejdie lumea jocului însuși, fiindcă refuză înțelegerea tacită pe care aceasta se sprijină. Or, în cazul Balogun nu s-a cerut doar o excepție. S-a pus la îndoială, cu acuzații nedovedite, integritatea arbitrului. Nu e trișat, e contestarea instanței care face jocul cu putință.

Fotbalul e unul dintre puținele mari ritualuri planetare întemeiate pe o asemenea înțelegere. Unsprezece contra unsprezece, același arbitru, același cartonaș și, cel puțin în principiu, aceeași sancțiune pentru Haiti și pentru Statele Unite. Logica unei curți introduce altceva. Regula e aceeași pentru toți până în clipa în care cineva destul de apropiat de centru poate cere ca propriul caz să fie revizuit. O ordine politică rezistă atât timp cât oamenii cred că regula e mai mare decât persoana care o aplică. Când încep să creadă contrariul, ceva se schimbă, chiar dacă instituțiile, clădirile și procedurile rămân la locul lor. Cazul a avut și un final ironic. Jucătorul a putut intra pe teren împotriva Belgiei, iar Statele Unite au pierdut cu 4 la 1 și au fost eliminate. Curtea obținuse excepția dar gazonul a dat verdictul.

Povestea are un ecou foarte vechi. Iliada începe cu o încălcare a rânduielii săvârșită chiar de cel aflat în frunte. Agamemnon e silit să o înapoieze pe Hriseis, roaba care îi revenise din prada de război, și hotărăște să se despăgubească singur luând-o pe Briseis, care îi fusese atribuită lui Ahile. Poate face acest lucru tocmai fiindcă e comandantul suprem. Nu regula îi dă dreptate, puterea îi îngăduie să treacă peste ordinea după care prada fusese împărțită. Ahile nu-l poate împiedica fără să rupă el însuși ordinea oastei, așa că se retrage din luptă, iar grecii încep să plătească pe câmpul de bătălie prețul unei nedreptăți pe care conducătorul lor avusese puterea să o impună.

Tiparul are aproape trei mii de ani. Cel aflat în vârf câștigă disputa fiindcă poate. Dar sistemul în întregul său va descoperi apoi cât costă victoria celor din vârf.

Cu ce seamănă Roma și cu ce nu seamănă

Abia acum comparația cu Roma devine folositoare, și nu prin presupusa decadență a jocurilor, ci prin rolul politic al arenei. În Roma imperială, circul se număra printre puținele locuri în care mulțimea putea ajunge nemijlocit la conducător. Într-o vreme în care vechile adunări populare își pierduseră puterea efectivă, aclamațiile și huiduielile își păstrau greutatea politică. Arena era unul dintre rarele locuri în care împăratul auzea mulțimea fără filtrele obișnuite ale curții.

Stadionul de astăzi păstrează ceva din funcția aceasta. Trăim într-o lume în care aproape orice reacție publică e mijlocită, măsurată, selectată și redistribuită. Mitingurile sunt organizate, cadrele TV sunt alese cu grijă, mesajele sunt montate, iar opinia publică ajunge la conducător prin sondaje, consilieri și algoritmi. Pe stadion, pentru câteva clipe, lucrurile stau altfel. Mulțimea reacționează deodată, iar reacția ei nu mai poate fi retrasă sau corectată înainte de a fi auzită.

În sensul acesta, ceremonia finalei a avut ceva profund roman. Conducătorul a coborât în fața mulțimii, iar mulțimea i-a răspuns. Merită adăugat că restul serii îl petrecuse într-o lojă închisă cu geam, alături de Infantino, de regele Spaniei, de premierul spaniol, de președinta Mexicului și de premierul canadian, iar trofeul îi fusese adus acolo sus pentru câteva imagini. Împăratul a stat în spatele sticlei și a coborât doar pentru zece minute. Analogia ține însă doar până aici. Dincolo de acest punct, deosebirile cântăresc mai mult decât asemănările. Donald Trump nu e un împărat roman, Statele Unite nu sunt Imperiul Roman, Spania și Argentina nu sunt provincii americane, iar FIFA nu e Senatul. Și, mai ales, lumea de astăzi nu poate fi desenată ca o hartă de teritorii administrate de la Washington.

Imperiul Roman era o putere teritorială. Cucerea, administra, taxa și apăra pământuri. Puterea americană funcționează mult mai puțin direct și e mult mai greu de localizat. Se sprijină pe alianțe, baze militare, dolar, piețe financiare, tehnologie, universități, norme juridice, instituții internaționale și rețele de comunicații. Roma controla drumurile pe care mergeau legiunile. Statele Unite au construit, au organizat sau au dominat o parte însemnată dintre sistemele prin care circulă astăzi capitalul, informația, tehnologia și securitatea.

Un eventual declin american nu ar semăna, așadar, cu prăbușirea Romei. Nu e nevoie să apară vizigoții pe Hudson și nici ca New Yorkul să ardă pentru ca centrul lumii să înceapă să se mute. Schimbarea poate fi mult mai liniștită și, din acest motiv, mult mai greu de observat. E de ajuns ca tot mai multe decizii importante să fie luate în alte locuri, să apară alte centre financiare, alte tehnologii, alte piețe și, mai important decât toate, alte povești despre viitor.

O mare putere poate rămâne multă vreme foarte puternică și, în același timp, poate descoperi că nu mai e singură. Aceasta e poate încercarea cea mai grea pentru orice hegemonie. Nu înfrângerea, pentru că imperiile știu încă să se lupte cu dușmanii, iar inamicul le confirmă importanța chiar prin faptul că își măsoară puterea cu ele. Mult mai greu e să accepte apariția unor egali sau, și mai greu, a unor actori care nu mai simt nevoia să se definească prin raportare la vechiul centru. Un concurent nu spune întotdeauna: „Vreau să te înving.” Uneori spune ceva mult mai greu de suportat: „Pot exista fără să mă raportez mereu la tine.”

De la imperiul-civilizație la imperiul-platformă

Fiindcă America nu e Roma, trebuie înțeles ce fel de putere este. Mondialul din 2026 oferă din acest punct de vedere o imagine neobișnuit de limpede. America se află în centru fără să fie protagonistul. Oferă stadioanele, aeroporturile, securitatea, capitalul, piața de publicitate și o parte însemnată din tehnologia prin care spectacolul e transmis și consumat. Dar jocul însuși vine din altă parte.

Turneul a făcut acest lucru vizibil pe teren. Toate cele trei țări-gazdă au ajuns în optimi și toate trei au fost eliminate acolo. Canada a pierdut cu 0-3 în fața Marocului, Mexicul cu 2-3 în fața Angliei, chiar pe Estadio Azteca, iar Statele Unite cu 1-4 în fața Belgiei. Arena continentală rămânea în picioare, dar niciuna dintre gazde nu mai juca în ea.

Fotbalul nu e o invenție americană, iar cele două finaliste vin dintr-o tradiție formată în altă parte. Memoria jocului, marile lui rivalități și o bună parte din pasiunea care îl hrănește nu au centrul în Statele Unite. Lumea a venit în America pentru a celebra un joc pe care America nu l-a inventat.

Și lumea a venit într-adevăr. La încheierea principalei etape de vânzare, FIFA anunța peste o jumătate de miliard de cereri de bilete, după ce, la jumătatea aceleiași etape, solicitările depășeau deja de peste treizeci de ori numărul locurilor disponibile. Cifra nu măsoară însă atracția Americii, ci atracția fotbalului. Ea dovedește altceva, și anume că Statele Unite pot încă găzdui ceea ce lumea vrea neapărat să vadă. E o formă reală de putere, dar deosebită de aceea pe care o aveau atunci când lumea venea să vadă ce fac ele acasă la ele.

Poate că asistăm la trecerea de la imperiul care produce lumea la imperiul care o găzduiește, de la imperiul-civilizație la ceea ce am putea numi imperiul-platformă. Primul produce forme pe care ceilalți ajung să le imite. Al doilea oferă spațiul, infrastructura, tehnologia și piața în care ceilalți vin cu formele lor.

Dacă împrumutăm cu prudență limbajul lui Wilfred Bion, imperiul-platformă seamănă cu un container care păstrează cadrul, dar a cărui capacitate de reverie slăbește. Mama care primește neliniștea copilului nu se mulțumește să o cuprindă; o metabolizează și o restituie într-o formă pe care copilul o poate folosi. Un container lipsit de reverie ține conținutul, dar nu îl transformă, ori îl transformă după propriile lui nevoi, nu după ale celui care i l-a încredințat. Platforma primește experiența celuilalt, o organizează și o distribuie, dar tinde să o prefacă repede în format, produs și flux comercial. Nu se mulțumește să ofere locul în care ceva se poate petrece; începe să ceară ca acel ceva să devină compatibil cu logica ei. Deosebirea dintre a găzdui și a metaboliza este deosebirea dintre o infrastructură și o civilizație.

Roma oferea cetățenie, drept, drumuri, armată și o ordine politică. Imperiul Britanic a răspândit administrație, limbă, școli, norme sociale și chiar jocuri. America secolului al XX-lea a exportat ceva poate și mai puternic, o imagine a viitorului. Hollywoodul arăta lumii cum arată succesul, automobilul american cum arată libertatea în mișcare, universitățile atrăgeau elitele, iar Silicon Valley a ajuns să indice direcția zilei de mâine. Dolarul organiza o parte esențială a schimburilor mondiale, în timp ce muzica, filmele și obiectele americane ofereau vocabularul modernității. Pentru câteva generații, a deveni modern a însemnat, într-o măsură mai mare sau mai mică, a deveni american.

Întrebarea e ce se întâmplă când puterea aceasta de seducție slăbește. Ce se întâmplă când lumea continuă să folosească infrastructura imperiului, dar începe să-și producă singură visurile. Acesta e unul dintre primele semne ale declinului hegemonic: nu pierderea puterii, ci pierderea monopolului asupra viitorului. Un imperiu poate avea încă portavioane, piețe financiare uriașe, universități extraordinare și unele dintre cele mai puternice companii ale lumii și, cu toate acestea, descoperă că nu mai e singurul loc din care omenirea își imaginează ziua de mâine.

Declinul unei mari puteri nu seamănă cu o lumină care se stinge dintr-odată. Marea Britanie avea încă un imperiu întins când centrul de greutate al lumii se muta deja spre Washington. Roma a continuat multă vreme să construiască, să administreze și să câștige războaie în ceea ce istoricii aveau să numească, retrospectiv, lunga ei transmutație. Lumina continuă să ardă, doar că, aproape fără să observăm, începe să vină și din altă parte.

Schimbarea se vede și în felul în care spectacolul e organizat economic. Jocurile romane erau, în bună măsură, un dar al elitei către populație. Conducătorul cheltuia pentru a preface generozitatea în prestigiu. În marele spectacol sportiv contemporan, o parte a fluxului merge în sens invers. Publicul e cel care plătește, iar uneori plătește enorm. La Mondialul din 2026, prețurile biletelor au devenit ele însele o controversă. FIFA a introdus pentru prima dată tarife care variază după cerere. Între octombrie 2025 și aprilie 2026, prețurile au fost majorate la peste nouăzeci dintre cele 104 meciuri, cu o creștere medie de aproximativ o treime. La finală, tarifele oficiale urcau până aproape de unsprezece mii de dolari, iar pe piața secundară au fost cerute peste două milioane de dolari pentru un singur loc. Procurorii generali din New York și New Jersey au trimis citații FIFA, cerând documente despre modul de alocare a locurilor, despre variația prețurilor și despre hărțile de sală modificate după ce o parte dintre suporteri cumpăraseră deja. Procurorul general al Californiei a cerut, la rândul lui, informații. Apărarea FIFA a fost aceea că ea nu stabilește prețurile, ci cererea, o formulare care spune despre logica platformei mai mult decât ar spune o pagină de analiză. Primarul comunistoid al New Yorkului a răspuns organizând o loterie prin care o mie de bilete au fost oferite locuitorilor orașului la cincizeci de dolari bucata.

Vechea formulă despre pâine și circ descrie tot mai prost lumea aceasta. Avem mai curând circ fără pâine și cu bilete foarte scumpe. Deosebirea nu ține doar de morală, ci de logica spectacolului. Împăratul roman cheltuia pentru jocuri ca să cumpere popularitate. Spectacolul contemporan a descoperit că poate preface până și participarea publicului la propria lui celebrare într-o piață.

Platforma nu se mulțumește însă să găzduiască ritualul. Îi schimbă și forma. Pauzele de hidratare au devenit obligatorii la minutul 22 al fiecărei reprize, în toate cele 104 meciuri, indiferent de temperatură, de ora de start sau de existența unui acoperiș. Durata a fost fixată la trei minute, de la fluier la fluier. Măsura a fost anunțată la reuniunea mondială a televiziunilor, la Washington, și justificată prin protejarea jucătorilor și prin dorința de a oferi condiții identice tuturor echipelor. În același timp, televiziunilor li s-a îngăduit să folosească opririle pentru publicitate. Meciul de nouăzeci de minute a căpătat astfel, măcar în ritmul televizat, împărțirea în sferturi familiară sporturilor americane. Observația nu e a mea, a fost făcută de comentatorii americani chiar în ziua anunțului.

Finala a adus și primul spectacol organizat vreodată în pauza unui meci pentru titlul mondial. Aici merită privit cu atenție ce anume a fost american în el, fiindcă nu a fost conținutul. Pe scenă au urcat Madonna, Shakira, Justin Bieber, BTS și Burna Boy, alături de un dirijor venezuelean, de solistul unei formații britanice, care girase și selecția, de un cor de elevi dintr-un cartier newyorkez și de păpușile Muppets. Piesa oficială a turneului fusese înregistrată de o columbiană și un nigerian. Compoziția era, cu grijă, planetară.

American a fost însă formatul. Unsprezece minute, structură de emisiune, sponsor în titlu, regie încredințată omului care semnează spectacolele de pauză ale Super Bowl-ului din 2010 încoace. Platforma nu a furnizat conținutul, a furnizat forma, fereastra de timp și logica vizuală. Aceasta e, în esență, deosebirea dintre imperiul-civilizație și imperiul-platformă. Primul dă lumii ritualuri pe care ceilalți ajung să le imite. Al doilea primește ritualurile altora și le face compatibile cu propriul lui sistem.

Nici victoria nu a scăpat acestei remodelări. Pentru prima dată în istoria competiției, campionii au primit inele în stilul marilor ligi sportive americane. 2.026 de exemplare numerotate, dintre care treizeci pentru echipa câștigătoare și 1.996 puse în vânzare ca produs oficial licențiat. FIFA a prezentat inițiativa exact în acești termeni, spunând că aduce în jocul global una dintre cele mai recognoscibile tradiții sportive americane. Trofeul unic era însoțit astfel de un obiect comemorativ care putea fi multiplicat, numerotat și cumpărat.

Fenomenul poate fi interpretat în două feluri. Prima citire spune că America e încă atât de puternică încât poate primi cel mai popular sport al lumii și îi poate imprima ceva din propriile obiceiuri de spectacol și de comerț, ceea ce e o formă reală de putere culturală. A doua spune că centrul nu mai produce ritualul universal, ci îl importă și îl reformatează. Probabil că ambele surprind câte ceva. Marile puteri nu devin neputincioase înainte de a intra într-un declin relativ; dimpotrivă, pot rămâne extraordinar de puternice timp de mai multe generații.

Marea Britanie oferă o bună comparație. Cricketul a călătorit prin imperiu odată cu limba și administrația britanică și a fost prezentat ca o școală de disciplină și de stăpânire de sine. Numai că popoarele care învățaseră jocul l-au făcut al lor și au ajuns să-i învingă pe britanici chiar în sportul pe care aceștia îl răspândiseră. Un instrument al influenței imperiale a devenit un loc al afirmării celor aflați cândva la periferie. Mondialul din 2026 oferă imaginea răsturnată a acestei istorii. De data aceasta, centrul imperial nu a inventat jocul și nici nu l-a dus spre periferie. Jocul vine spre centru cu tradițiile, eroii și pasiunile lui, iar centrul îi construiește scena. Altădată, periferia mergea spre centru pentru a afla cum arată lumea modernă. Astăzi, marile centre au nevoie ca lumea să vină la ele pentru ca scenele pe care le construiesc să rămână cu adevărat mondiale. Periferia nu mai așteaptă neapărat recunoașterea unui singur centru. Centrele sunt cele care încep să concureze pentru privilegiul de a o atrage.

Un tablou imperial

Abia acum merită să ne întoarcem la finală și să o privim ca pe o pictură istorică. Spania și Argentina, un fost imperiu și una dintre fostele lui colonii, se întâlnesc lângă unul dintre marile centre financiare ale hegemonului contemporan. Numai că nici cele două finaliste nu ajunseseră acolo cu același bagaj.

Spania venea în postura aliatului recalcitrant. Fusese singurul membru NATO care refuzase angajamentul de 5% din PIB pentru apărare, obținând o derogare la summitul de la Haga. În octombrie 2025, Trump sugerase că ar putea fi dată afară din Alianță. Cu unsprezece zile înaintea finalei, la summitul NATO de la Ankara, conflictul s-a înăsprit. Nemulțumit că aliații nu sprijiniseră campania americană împotriva Iranului, președintele a numit Spania un partener groaznic și o cauză pierdută și a cerut secretarului Trezoreriei să oprească orice schimb comercial cu ea, adăugând, cu o precizie pe care istoria a taxat-o ironic rapid: inclusiv vizitele.

De cealaltă parte se afla Argentina lui Javier Milei, unul dintre aliații ideologici cei mai apropiați ai președintelui american. În octombrie 2025, Statele Unite sprijiniseră financiar Argentina printr-un acord de swap valutar de 20 de miliarde de dolari, iar Trump legase public continuarea sprijinului de rezultatul electoral al lui Milei.

Dacă împingem pentru o clipă metafora imperială, tabloul capătă o ironie prea bine alcătuită pentru a fi scornită. Aliatul căruia i se ceruse întreruperea până și a vizitelor sosește în arena hegemonului și câștigă trofeul. Regele Spaniei, regina și cele două prințese sunt în tribună, iar premierul spaniol se află în aceeași lojă cu președintele american. Aliatul ideologic, în schimb, lipsește. Milei a refuzat să vină, dintr-o superstiție respectată de aproape toți președinții argentinieni de la Menem încoace, și a urmărit meciul de acasă, în aceeași jachetă purtată la fiecare partidă. Iar președintele huiduit ajunge, câteva minute mai târziu, să participe la încoronarea celui pe care îl certase. Istoria are uneori un simț al umorului pe care propaganda nu îl poate anticipa.

Merită adăugat un amănunt care spune ceva despre straturile acestei imagini. Cele două finaliste ar fi trebuit să se întâlnească deja în martie, la Doha, într-un meci organizat de UEFA și CONMEBOL. Partida a fost anulată din cauza situației create de loviturile americane și israeliene asupra Iranului. Războiul care avea să tensioneze la Ankara relația dintre Washington și Madrid amânase, cu patru luni înainte, chiar întâlnirea dintre cele două echipe.

Aici însă metafora imperială începe să se destrame, iar destrămarea ei e mai interesantă decât metafora. Și asta pentru simplul motiv că nimeni dintre cei aflați pe stadion nu era stăpân pe întreaga scenă. FIFA conducea competiția, dar nu era stat. Statele Unite controlau frontierele și securitatea, dar nu puteau controla rezultatul. Corporațiile finanțau spectacolul fără să-l guverneze. Platformele duceau imaginea până la marginile lumii fără să urce vreodată pe podium. Jucătorii aparțineau unor cluburi risipite pe mai multe continente, sponsorii lucrau simultan pe zeci de piețe, iar publicul, care nu controla aproape nimic din construcția aceasta uriașă, putea totuși, prin câteva secunde de huiduieli, să tulbure întreaga scenografie a puterii.

Fiecare stăpânea o parte din realitate dar nimeni nu o stăpânea pe toată. De aceea finala poate fi privită ca un palimpsest imperial. Spania e acolo, dar imperiul ei nu mai există. Argentina e acolo, dar nu mai e colonie, și a ținut să amintească, după semifinala câștigată împotriva Angliei, printr-o pancartă cu revendicarea Malvinelor, că o dispută teritorială cu un alt fost imperiu e încă deschisă. America e acolo, dar nu joacă finala. FIFA conduce ritualul, dar nu poate scrie singură scenariul. Corporațiile plătesc, dar nu guvernează. Platformele duc imaginea pretutindeni fără să aibă nevoie de un tron.

Puterea nu mai locuiește într-un singur palat.

Împărțirea aceasta s-a văzut și în problema accesului la turneu. Numeroși suporteri și membri ai delegațiilor s-au lovit de restricțiile americane de intrare, iar cazul arbitrului somalez Omar Abdulkadir Artan a făcut contradicția deosebit de limpede. Fusese ales, după un proces de selecție întins pe trei ani, printre cei 52 de arbitri ai turneului, avea pașaport diplomatic și viză valabilă. La aterizarea pe aeroportul din Miami a fost reținut, interogat vreme de unsprezece ore și trimis înapoi, autoritățile invocând că Somalia figurează pe lista țărilor supuse restricțiilor de călătorie.

Răspunsul FIFA merită citit cu atenție, fiindcă e o capitulare formulată în scris. Organizația a precizat că nu e implicată în procedurile de imigrare ale țării-gazdă și că guvernul-gazdă hotărăște, în cele din urmă, cine primește viză și cine e admis în țară. FIFA putea proclama universalitatea jocului dar universul trebuia să treacă mai întâi pe la controlul de pașapoarte.

Două amănunte mai puțin vizibile închid cercul. Refuzul de intrare a fost apărat public de Andrew Giuliani, același om care, câteva săptămâni mai târziu, avea să pornească demersul pentru ridicarea suspendării atacantului american. Aceeași funcție deschide poarta pentru unul și o închide pentru celălalt. Nu mai e nevoie de nicio metaforă ca să înțelegem ce înseamnă o curte. Iar la scurt timp după incident, UEFA l-a desemnat pe Artan să arbitreze finala Supercupei Europei. Instituția rivală a răspuns cu singurul instrument pe care îl avea la dispoziție.

Poate că aici se găsește o formulă mai potrivită pentru globalizarea care se conturează. Nu asistăm la sfârșitul ei, ci la apariția unei globalizări cu garduri și porți de acces. Lumea rămâne în continuare legată. Capitalul, mărfurile și imaginile continuă să circule, competițiile rămân planetare, iar tehnologia face ca distanțele să conteze tot mai puțin. Numai că dreptul de a trece dintr-un spațiu în altul devine tot mai diferențiat, mai supravegheat și mai condiționat. Legăturile sunt globale dar accesul la ele nu mai e de la sine înțeles.

Globalizarea nu dispare, dar se umple de țarcuri.

Rana narcisică a imperiului

Ajungem astfel la problema psihologică propriu-zisă. Ce pierde mai întâi un imperiu aflat în declin relativ? Teritoriile, banii, armata? Nu neapărat. Uneori pierde ceva mult mai greu de măsurat, dar esențial pentru felul în care se vede pe sine, anume certitudinea că se află în centrul lumii.

Mecanismul se înțelege mai ușor dacă ne gândim la un om care a ocupat multă vreme locul central într-o familie. E ascultat, admirat, poate și temut. Stabilește regulile, hotărăște ce contează și devine punctul în jurul căruia ceilalți își așază viețile. Apoi descoperă, treptat, că familia funcționează și fără el, că ceilalți iau hotărâri, leagă relații și poartă conversații în care el nu mai ocupă locul principal.

Psihanaliza a descris cu precizie ce se întâmplă în acest punct. Heinz Kohut vorbea despre nevoia de oglindire. Sinele are nevoie de un celălalt care să-i reflecte valoarea, iar la început reflectarea aceasta nu e un lux, ci o condiție a coeziunii. Când oglinda funcționează, nevoia se retrage discret în fundal și nu se mai vede deloc. Când oglinda dă greș, apar două lucruri: o fragmentare resimțită ca amenințare la adresa existenței însăși și o furie de un fel aparte, pe care Kohut a numit-o furie narcisică. Nu e mânia obișnuită față de un obstacol, ci nevoia de a repara imaginea cu orice preț și de a-l corecta pe cel care a refuzat să reflecte.

Stadionul e o oglindă foarte veche și foarte brutală. Nu argumentează, nu deliberează și nu poate fi negociată. Huiduiala e una dintre formele elementare prin care mulțimea îi amintește puterii că există. Poate că nu spune întotdeauna limpede ce anume respinge, dar spune neîndoielnic că refuză să reflecte. Iar reacția la o asemenea oglindă arată, despre starea celui reflectat, mai mult decât ar arăta orice discurs.

De aici apare nevoia de a reintra mereu în imagine, de a negocia personal ceea ce înainte putea fi lăsat în seama instituțiilor, de a amenința când autoritatea nu mai e de ajuns, de a împărți favoruri, de a inventa premii, de a redenumi și de a cere recunoaștere. Relațiile impersonale tind să devină relații de loialitate, iar centrul simte nevoia să amintească tot mai des că e încă centru. Iar finala a făcut tensiunea aceasta aproape vizibilă. Conducătorul a coborât din tribună și a rămas în mijlocul ceremoniei într-un moment care, după rânduiala jocului, trebuia să le aparțină învingătorilor. Însă imaginea trebuia să confirme centralitatea. Iar nevoia de a o confirma făcea vizibilă chiar îndoiala pe care ceremonia ar fi trebuit să o alunge.

Am arătat și mai devreme că există, din acest punct de vedere, un paradox al hegemoniei. Cu cât o mare putere e mai sigură de locul ei, cu atât își poate permite mai multă discreție. Nu trebuie să intervină în fiecare chestiune și nici să prefacă fiecare ceremonie într-o demonstrație de autoritate, fiindcă poziția ei e deja recunoscută. Ordinea funcționează și când conducătorul nu se află în mijlocul scenei. Când siguranța se fisurează, puterea devine mai personală, mai vizibilă și mai teatrală. Imperiul încrezător în sine își poate permite să rămână în fundal. Imperiul neliniștit simte nevoia să-și pună numele pe clădiri, pe premii, pe ceremonii și, în cele din urmă, pe însăși fotografia epocii.

Împăratul care urcă pe podium nu e neapărat imaginea unei puteri absolute. Poate fi și imaginea unei mari neliniști. Mai sunt eu centrul dacă nu apar în fotografie?

Semințele noii lumi

Privit astfel, Mondialul din 2026 ridică o întrebare mai interesantă decât aceea dacă America se află sau nu în declin. Întrebarea adevărată e ce începe să se nască în locul ordinii cu care ne-am obișnuit. Suntem deprinși să gândim istoria ca pe o succesiune de centre: Roma, Madrid, Londra, Washington. De aici vine firesc întrebarea despre cine urmează. Beijingul? Poate. Dar e la fel de posibil ca întrebarea însăși să aparțină unei lumi care se apropie de sfârșit. Poate că nu urmează nimeni, cel puțin nu în felul în care Washingtonul a urmat Londrei.

China poate deveni extraordinar de puternică fără să devină o nouă Americă. India poate ajunge una dintre marile puteri ale secolului fără să conducă singură sistemul. Europa poate continua să impună reguli și standarde fără să devină o putere imperială în sens clasic. Statele Golfului pot concentra bogății uriașe fără să construiască imperii teritoriale, iar marile platforme tehnologice pot stăpâni spații de comunicare mai populate decât multe state fără să aibă cetățeni, teritoriu și frontiere în înțelesul obișnuit al cuvintelor.

Puterea nu dispare, ci se împarte. Un stat păstrează forța militară, altul domină anumite ramuri ale producției, altul controlează resurse fără de care ceilalți nu pot funcționa. O companie deține infrastructura digitală, alta tehnologia de care aceasta depinde. O platformă hotărăște ce ajunge în fața a miliarde de oameni, iar algoritmii ei pot face un lucru vizibil, iar altul practic inexistent. O asociație privată poate stabili regulile unui joc la care participă aproape întreaga planetă. Fiecare deține o parte și nimeni nu mai deține întregul.

S-ar putea, așadar, ca în viitor nimeni să nu mai poată fi Roma. Asta nu înseamnă neapărat o lume mai pașnică și cu atât mai puțin una mai dreaptă. O lume fără un singur centru poate fi mai liberă în anumite privințe și mult mai nesigură în altele. Puterile se suprapun, se limitează reciproc, negociază și intră în conflict fără ca vreuna să poată închide definitiv jocul.

Și aici apare paradoxul unei lumi pline de putere, dar fără un suveran incontestabil. Cu cât devine mai puțin limpede cine e împăratul, cu atât poate deveni mai puternică ispita de a juca rolul împăratului.

Fotografia

Repet, ar fi prea simplu să vedem în toate acestea dovada că America se prăbușește. Marile puteri nu dispar astfel și, mai ales, nu dispar când încă pot aduna lumea întreagă pe propriile stadioane, îi pot asigura securitatea, îi pot vinde spectacolul și îl pot transmite până în cele mai îndepărtate colțuri ale planetei. Statele Unite rămân o putere uriașă, încă singura capabilă să adune laolaltă, în aceeași măsură, forța militară, capitalul, tehnologia, universitățile, cultura și o rețea mondială de alianțe. De aceea schimbarea e greu de observat. Nu asistăm la pierderea puterii, ci la despărțirea treptată dintre putere și centralitate.

Vreme de aproape un secol, cele două au părut să coincidă. America nu era doar cea mai puternică țară, ci și unul dintre principalele locuri din care lumea își imagina viitorul. Îi cumpăra produsele, îi folosea moneda, îi privea filmele, își trimitea copiii la universitățile ei și, chiar când o contesta, continua să se definească prin raportare la ea. Până și a fi împotriva Americii era, într-un fel, o recunoaștere a faptului că America se afla în centru.

Ceea ce pare să se schimbe e tocmai raportul acesta. Nu fiindcă lumea ar fi încetat să vină spre America, ci fiindcă începe să vină fără să mai simtă nevoia de a deveni americană. Vine cu propriile istorii, propriile rivalități, propriile modele de succes și propriile limbi. Finala s-a jucat, în bună măsură, într-o limbă care nu era limba țării-gazdă. Aceeași limbă se auzea în tribune în săptămânile în care, pe străzile acelorași orașe, mulți dintre cei care o vorbeau trăiau sub amenințarea controalelor și a deportării. Contrastul e greu de ignorat. Lumea venea în America, umplea stadioanele și participa la marele ei spectacol fără ca, prin aceasta, să înceteze să fie ea însăși. Aceasta e încercarea cea mai grea pentru o mare putere. Dușmanul poate fi învins, cu un concurent se poate negocia, o pierdere economică se poate recupera. Mult mai greu e să accepți că lucrurile importante continuă să se întâmple, dar nu mai pornesc toate de la tine și nici nu se mai întorc, în cele din urmă, la tine.

Ceea ce s-a petrecut după fluierul final e mai grăitor decât tot ce s-a petrecut înaintea lui. Fotografiile cu ridicarea trofeului au fost publicate de federația spaniolă și de FIFA decupate, fără președintele american, iar FIFA l-a scos din cadru, în trecere, și pe propriul președinte. Un comentator australian, cu microfonul deschis, spusese în direct, în timp ce Trump era condus spre margine, că îl vor tăia din imagine. A avut dreptate în doar câteva ore.

Casa Albă a răspuns însă publicând propria serie de fotografii, toate cu președintele în prim-plan. Iar președintele a distribuit apoi, pe platforma lui, o versiune montată de douăzeci și patru de secunde a ceremoniei, care păstrează înmânarea trofeului și strângerile de mână și se oprește exact înainte de clipa în care rămâne singur la marginea scenei. Din montaj a dispărut, odată cu stânjeneala, și celebrarea propriu-zisă a campionilor.

Aici se închide argumentul, fără să mai fie nevoie de vreo interpretare. Am pornit de la întrebarea ce face un centru atunci când constată că imaginea se poate închega și fără el. Răspunsul simplu a venit în aceeași seară: montează altă imagine.

Declinul unei hegemonii nu începe atunci când împăratul nu mai poate urca pe podium. Începe atunci când simte nevoia să-l ocupe pentru ca lumea să-și amintească unde se află centrul. Și se vede limpede atunci când, scos din fotografie, imperiul nu mai răspunde prin putere, ci prin montaj. Iar poate cel mai limpede semn că lumea s-a schimbat este tocmai acesta: împăratul se află încă în centrul fotografiei, dar fotografia nu mai este despre el.