De la Alaska la Hormuz

Pe 15 august 2025, la baza militară Joint Base Elmendorf-Richardson de la periferia orașului Anchorage, în Alaska, s-a produs o scenă despre care istoria diplomatică a secolului al XXI-lea va avea, probabil, multe de spus. Doi bărbați au stat față în față într-o sală de consiliu improvizată – președintele american, într-un al doilea mandat abia instalat, și președintele rus, aflat la prima întâlnire directă cu noua administrație americană și care a purtat o cravată în culoarea purpurei imperiale bizantine. Între cele două capitale existau, la momentul acelei întâlniri, peste trei ani de ruptură adâncă, un război în desfășurare pe teritoriul Ucrainei și un dialog aproape complet suspendat. Și totuși, la Anchorage, s-a pus pe masă un plan.

Planul acela, schițat inițial în termeni generali, a fost rafinat în lunile următoare. În noiembrie 2025, el consolida douăzeci și opt de puncte. În decembrie, revizuit, planul ajungea la nouăsprezece–douăzeci. Redactarea a fost asumată de trei apropiați ai președintelui american – emisarul său pentru dosare sensibile, Steve Witkoff, ginerele Jared Kushner care funcționa ca un fel de consilier neoficial pentru Orientul Mijlociu, și secretarul de stat Marco Rubio – cu contribuția consistentă a lui Kirill Dmitriev, omul lui Putin pe canalele paralele cu Washingtonul, care făcea naveta între cele două capitale. Temele erau dintre cele mari. Recunoașterea de jure a realităților teritoriale produse de referendumurile care avuseseră loc între 2014 și 2022 în Crimeea și în Donbas. Neextinderea NATO spre est. Normalizarea regimului de la Kiev într-o formulă care să scoată Ucraina din logica escaladării permanente.

Opt luni mai târziu, în aprilie 2026, acest plan nu mai există nici măcar ca referință operațională. El nu a fost respins formal, dar nici nu a fost înlocuit cu o alternativă. A dispărut, pur și simplu, din cadrul discuțiilor oficiale, ca și cum ar fi fost un proiect neserios al unor subalterni care și-au depășit mandatul. În același interval, războiul americano-israeliano-iranian a izbucnit pe 28 februarie 2026, a parcurs o primă fază cinetică de aproape șase săptămâni, a intrat într-un armistițiu formal precar, iar frontul ucrainean a înregistrat, pe tăcute, cel mai accelerat ritm de avansare rusă din ultimii patru ani.

Întrebarea pe care și-o pune orice observator care privește în urmă la scena din Anchorage este simplă. Ce s-a întâmplat în aceste opt luni încât un acord incipient între două mari puteri nucleare să se evapore fără să lase în urma sa nici măcar un instrument de succesiune?

Ce a făcut imposibilă negocierea

Răspunsul are două linii explicative care nu se exclud, ci se sprijină reciproc. Prima privește interiorul aparatului decizional american. A doua privește structura intereselor birocratice europene.

Aparatul de la Washington a intrat, pe parcursul ultimului an, într-o fază pe care observatorii externi o descriu cu dificultate, pentru că nu are precedent evident în istoria recentă a statului american. Nu este vorba despre o administrație haotică, pentru că asta se mai văzuse și înainte. Este vorba despre o administrație în care fiecare categorie de actori produce propriul gest, în paralel, fără arbitraj, fără ierarhie, fără proces formal de consolidare a poziției. Președintele anunță o direcție. Secretarul trezoreriei acționează în direcția opusă. Un general în retragere, consilier extern ad-hoc cu acces telefonic direct, promovează o a treia variantă. Agențiile de presă o relatează pe a patra. Toate acestea se întâmplă în aceeași zi, uneori în aceeași oră. E ca și cum trăim în realități paralele.

Ziua de 17 aprilie 2026 oferă un exemplu edificator. În intervalul de aproximativ douăsprezece ore al fusului orar atlantic, președintele american anunță, succesiv, pe rețeaua sa de comunicare, că Statele Unite vor primi gratuit întreaga producție viitoare de uraniu îmbogățit iranian, că Israelul „este interzis” să mai bombardeze Libanul, că a fost negociat un armistițiu Liban–Israel de zece zile, că Beijingul este mulțumit de deschiderea permanentă a strâmtorii Hormuz, că a rezolvat al nouălea război în care se implicase – pe al zecelea abia îl începuse. În același interval, secretarul trezoreriei impune un pachet nou de sancțiuni, atât asupra Iranului, cât și asupra băncilor chineze care procesează tranzacții cu petrol iranian. Agențiile de presă occidentale raportează, cu două ore diferență, atât deblocarea mai multor miliarde de dolari de fonduri iraniene înghețate, cât și pregătirea de către Beijing a unor instrumente legale de represalii. Blocada navală anunțată cu patru zile înainte este clarificată public de șeful Statului Major Întrunit, care precizează că nu se aplică strâmtorii Hormuz, ci porturilor și coastei iraniene. Fiecare dintre aceste mișcări contradictorii există ca act oficial. Împreună, ele nu alcătuiesc vreo formulă care poate fi numită decizie, ci execuția simultană a tuturor pozițiilor posibile, într-o gimnastică acrobatică imposibilă.

A doua linie explicativă privește Uniunea Europeană. Aici se produce o schimbare de perspectivă pe care rapoartele diplomatice europene o semnalează cu tot mai puțină discreție. Birocrațiile de la Bruxelles, Paris și Berlin, cu Londra ca pol extern de coordonare, și-au exercitat, pe parcursul întregului an, o rezistență autonomă față de orice aranjament pe termen lung între Washington și Moscova. Această rezistență nu este expresia unor valori comune, cum o prezintă discursul oficial. Este expresia unui interes instituțional concret și banal. Aparatele birocratice construite, după 2014 și mai ales după 2022, pe premisa antagonismului cu Rusia, adică direcțiile de politică externă, agențiile de apărare, rețelele de think-tank-uri, mecanismele de sancțiuni, depind toate, pentru propria lor rațiune de a fi, de menținerea acestui antagonism. Orice aranjament care l-ar reduce ar eroda justificarea lor instituțională. În consecință, aceste structuri au lucrat sistematic, inclusiv în interiorul administrației americane, pentru ca propunerile de la Alaska să fie mai întâi diluate, apoi ocolite și în cele din urmă uitate.

Cele două linii nu se exclud, cum spuneam. Ele se sprijină reciproc. Un aparat de stat american care nu mai poate consolida o poziție coerentă pune la dispoziția birocrației europene toate pârghiile pentru a-și impune agenda. Iar o birocrație europeană care își impune agenda fragmentează și mai mult capacitatea americană de a consolida. Rezultatul, pentru orice partener de negociere extern, este imposibilitatea structurală a oricărui aranjament de durată.

Cedarea articulației juridice

Dacă negocierea bilaterală a devenit structural imposibilă, ce s-a întâmplat cu instrumentele multilaterale? Cazul cel mai limpede este secvența desfășurată în Consiliul de Securitate al ONU în cele șase săptămâni care au precedat armistițiul actual. Ea merită reconstituită în ordine cronologică, pentru că sensul analitic al momentului nu poate fi apreciat fără datele de bază.

Primul act are loc pe 11 martie 2026. La inițiativa Bahreinului, Consiliul de Securitate adoptă rezoluția 2817, care condamnă atacurile iraniene împotriva a șapte state vecine – Bahrein, Kuwait, Oman, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Iordania. Textul este susținut de aproximativ 140 de state co-sponsori, un număr fără precedent în istoria Consiliului. Rezoluția trece cu treisprezece voturi pentru, niciunul împotrivă și două abțineri din partea Rusiei și Chinei. Nu există, în acest prim moment, veto. Opoziția chino-rusă se limitează la abținere și la propunerea imediată a unui contra-text, care este respins. Arhitectura Consiliului funcționează încă, deși sub o tensiune vizibilă.

Al doilea act se consumă aproape o lună mai târziu, pe 7 aprilie. Bahreinul, în numele aceluiași grup de state ale Golfului, depune o nouă rezoluție, prin care ar fi fost autorizată coordonarea defensivă a navigației prin strâmtoarea Hormuz – în esență, o formă de protecție internațională pentru escorta militară a navelor comerciale. Această a doua rezoluție este blocată prin veto chinez și rus. Rezultatul votului este de unsprezece pentru, două împotrivă și două abțineri din partea Columbiei și Pakistanului și consacră, pentru prima dată în această criză, imposibilitatea cristalizării unei poziții majoritare printr-un act obligatoriu al Consiliului.

Al treilea act se produce pe 16 aprilie, în Adunarea Generală a ONU. Reprezentantul iranian intervine public, într-un cadru care nu a fost ales întâmplător. Dezbaterea este mandatată de o procedură instituită în 2022, care obligă Adunarea Generală să discute, în maximum zece zile lucrătoare, orice rezoluție blocată prin veto în Consiliul de Securitate. Iranul califică acolo, în termeni juridici formali, blocada navală americană drept o violare gravă a suveranității și integrității teritoriale și drept act clar de agresiune conform dreptului internațional. Argumentele reiau, în limbaj diplomatic, motivele pentru care Moscova și Beijingul refuzaseră să legitimeze acțiunea americană.

Luate împreună, cele trei momente descriu o cedare sistemică. Într-un interval de cinci săptămâni, mecanismul Consiliului de Securitate a parcurs drumul de la aprobarea cvasi-unanimă, cu abținere, până la blocajul prin veto, iar Adunarea Generală a devenit scena pe care partea învinsă în Consiliu și-a exprimat poziția fără să o poată transforma în act. Semnificația este cu atât mai apăsată cu cât cele 140 de state co-sponsori ale primei rezoluții atestă că opoziția față de acțiunile militare iraniene exista deja ca poziție larg majoritară. Nu consensul a lipsit, ceea ce a lipsit a fost instrumentul prin care el ar fi putut fi cristalizat într-un act juridic obligatoriu.

Aparatul decizional și demolatorii lui

Câteva episoade publice din ultimele săptămâni ne oferă material documentar consistent. Pe 15 aprilie 2026, la serviciul lunar de rugăciune organizat la Pentagon, Pete Hegseth, secretar de război al administrației Trump, a citit un pasaj pe care l-a prezentat drept rugăciune biblică rostită în timpul operațiunii de salvare a aviatorului american prăbușit în Iran. Pasajul era, de fapt, o replică dintr-un film al lui Quentin Tarantino, o parafrază cinematografică liberă a unui verset din cartea lui Ezechiel. În primele două rânduri de scaune, convocați fiind prin invitație scrisă, generalii și amiralii au ascultat în tăcere. În aceeași săptămână, Camera Reprezentanților a depus articole de impeachment împotriva lui Hegseth, pe care un general în retragere îl numește „un copil de 12 ani într-un țarc de joacă plin cu jucării noi”.

În martie 2026, directorul Centrului Național de Combatere a Terorismului, numit personal de actualul președinte, și-a înaintat demisia printr-o scrisoare publică. Textul afirmă explicit că Iranul nu reprezenta o amenințare iminentă pentru Statele Unite și că războiul a fost inițiat din cauza presiunii exercitate de Israel și de lobby-ul său american. După publicarea scrisorii, Biroul Federal de Investigații a deschis o anchetă pentru presupuse scurgeri de informații clasificate.

La începutul aceleiași luni, Elbridge Colby, subsecretar de război pentru politică, considerat unul dintre puținii strategi cu formație intelectuală autentică ai actualei administrații, a fost audiat în Comitetul pentru Forțele Armate al Senatului. Audierea din 3 martie 2026 a fost prezidată de republicanul Roger Wicker, care criticase explicit, în preambul, noua Strategie de Apărare Națională pe motiv că subestima amenințarea rusă. Plasat astfel pe un teren ostil propriilor poziții, Colby a definit pacea în termeni echitabili pentru Ucraina drept cel mai important element al descurajării pe termen lung a Rusiei. Sub eticheta pace, formula anunța, fără ocolișuri, consolidarea unei amenințări militare permanente.

Negocierile de la Islamabad, din weekendul 11-12 aprilie, consolidează diagnosticul. Delegația americană a cuprins aproximativ trei sute de persoane. Conducerea a fost asigurată de vicepreședinte, însoțit de cei doi inevitabili și neobosiți apropiați ai președintelui, fără statut diplomatic profesional, fără profesioniști ai Departamentului de Stat și fără experți tehnici pe dosarul nuclear. Delegația iraniană a cuprins șaptezeci de persoane, condusă de președintele parlamentului iranian, care e și profesor asociat de științe politice, și de ministrul de externe, secondați de o echipă tehnică. Medierea, asigurată de premierul pakistanez, de feldmareșalul șef al armatei și de vicepremier, a eșuat în fața asimetriei structurale. Un plan iranian de zece puncte, o contra-propunere americană de cincisprezece puncte, douăzeci și una de ore de discuții în trei runde și impasul pe cele două chestiuni nevralgice – uraniul îmbogățit și statutul Strâmtorii Hormuz – au produs singurul rezultat pe care asimetria îl putea produce.

În cercul apropiat al președintelui american circulă, cu acces direct la decizie, un general cu patru stele în retragere care promovează doctrina capitulării necondiționate, un formator de opinie conservator care ar redacta postările de pe rețeaua proprie de comunicare a președintelui, o activistă care filtrează nominalizările pe dosarul iranian și un editorialist al unui cotidian american important care a cerut public uciderea delegației iraniene la Islamabad. Un aparat în care asemenea actori cărora nici nu le mai dăm numele obțin acces direct la decizie nu mai poate produce act coerent, indiferent de intențiile declarate ale celui care deține formal funcția supremă.

Reagregarea cadranului alternativ

În timp ce la Washington aparatul decizional acționează și acoperă simultan toate pozițiile posibile, la Beijing, Moscova și în capitalele majorității globale se consolidează, fără grabă, o arhitectură alternativă. Descrierea ei cere aceeași distanță analitică pe care am menținut-o și în raport cu Washingtonul. Nu validăm narațiunea Beijingului sau a Moscovei, doar o consemnăm, urmărindu-i aderența internațională și mecanismele operaționale.

Argumentele structurale pe care cele două capitale le articulează public sunt trei. Primul privește multipolaritatea ca realitate demografică și economică deja consumată, pe care Occidentul ar refuza să o recunoască din motive strict psihologice. Al doilea privește fragmentarea sistemului financiar occidental ca răspuns structural la folosirea, din ce în ce mai frecventă în ultimul deceniu, a instrumentelor financiare globale, adică dolarul, SWIFT și rezervele valutare, ca arme împotriva statelor care refuză să se alinieze. Al treilea privește perspectiva asupra sancțiunilor economice ca formă de violență structurală cu efecte cuantificabile semnificative asupra populațiilor civile. Un studiu publicat în revista medicală The Lancet Global Health, condus de un economist al Universității din Denver, estimează la aproximativ 38 de milioane numărul deceselor asociate regimurilor de sancțiuni unilaterale americane și europene între 1971 și 2021, dintre care peste jumătate copii și vârstnici.

Aceste argumente sunt articulate acum activ la Beijing și la Moscova. Ele câștigă, în mod observabil, aderență într-un arc geografic care se extinde dincolo de cele două țări. Monarhiile arabe ale Golfului, prinse între dependența de securitatea americană și pragmatismul economic, ascultă tot mai atent argumentele ruso-chineze. Statele asiatice de rang mediu, de la Vietnam până la Indonezia, își diversifică alinierile. Filipine, aliat formal al Washingtonului printr-un tratat de apărare mutuală, a acceptat să discute aprovizionarea cu petrol chinezesc. Japonia și Coreea de Sud plătesc deja taxa de tranzit iraniană pentru navele lor prin Hormuz. În Ungaria, alegerile parlamentare din 12 aprilie au consacrat victoria netă a unei concurențe dubioase, în pofida sprijinului public acordat deschis de actualul președinte american și de vicepreședintele său.

În plan instituțional, arhitectura alternativă încetează să mai fie doar retorică declarativă. Organizația de Cooperare de la Shanghai adaugă membri și mecanisme. BRICS, extins după summitul din 2023, dezvoltă propriile instrumente financiare. La 1 septembrie 2025, la summitul de la Tianjin, Beijingul a lansat Inițiativa pentru guvernare globală, o a patra inițiativă strategică majoră a Chinei, după cele pentru dezvoltare, securitate și civilizație, care propune cinci principii de reorganizare a relațiilor internaționale. Parteneriatele bilaterale ruso-chineze de infrastructură energetică trec, pe rând, de la negociere la construcție.

Peste toate acestea, o voce străină ambelor tabere își asumă tot mai apăsat rolul de arbitru moral. Papa Leon al XIV-lea, primul pontif american al Bisericii Catolice, a condamnat public războiul din Iran în predica de Duminica Floriilor din 2026. Pe 11 aprilie, într-o vigilie organizată în Bazilica Sfântul Petru, a vorbit despre iluzia omnipotenței care alimentează conflictele majore ale momentului. Pe 16 aprilie, din Camerun, într-o călătorie apostolică africană fără precedent în pontificatele recente, a atacat mâna de tirani care cheltuiesc miliarde pe război în timp ce lumea flămânzește. Papa Leon nu validează arhitectura chino-rusă și nu absolvă acțiunile militare ale niciunei tabere. Rostește, dintr-un loc care nu aparține nici cadranului vechi, dar nici celui nou, un verdict moral pe care ambele cadrane îl aud.

Numele fenomenului

Descrierea de mai sus a acumulat suficient material pentru ca fenomenul să poată fi numit. Seria articolelor publicate în ultima vreme sub pecetea „Telescopului” a propus un cadru analitic care, cu fiecare nouă apariție, și-a rafinat contururile. Este vorba despre o geografie politică în care distanțele clasice dintre centru și periferie sunt contractate și prăbușite în sine, iar ordinea lor ierarhică nu mai funcționează – orice act produs la Washington apare simultan la Beijing, la Teheran, la Bruxelles, fără filtrul de timp și de hermeneutică pe care îl asigurau, în epoca anterioară, instituțiile și procedurile consacrate.

Acest cadru s-a articulat, în ultimul articol, în patru mișcări conceptuale. Lumea telescopată descrie situația în care distanțele politice sunt contractate fără ca ordinea lor ierarhică să mai funcționeze. Articulațiile cedate descriu instrumentele juridice care au încetat să mai producă act – secvența Consiliului de Securitate pe care am reconstituit-o este cazul cel mai evident. Fantomele de pe coridor descriu rețelele de influență care ocolesc procesul formal al deciziei, iar aparatul american din ultimele luni este studiul de caz. Demolatorii telescopați descriu agenții care erodează din interior instituția pe care, formal, o servesc – secretarul de război, subsecretarul pentru politică, consilierii neoficiali.

Evenimentele ultimelor șapte săptămâni au făcut necesară articularea unei a cincea mișcări, pe care o propunem sub denumirea de simultaneitate necondiționată. Este dimensiunea temporală a configurației care se manifestă prin producerea concomitentă, în aceeași zi și uneori în același ceas, a tuturor pozițiilor posibile, fără arbitraj, fără ierarhie, fără proces de consolidare. Configurația aceasta are, în vocabularul clinic, un corespondent destul de precis. Psihanaliza clasică vorbește despre funcția sintetică a Eului, care este capacitatea prin care un aparat psihic integrează impulsuri, percepții și intenții contradictorii într-o decizie unitară. Când această funcție cedează, pacientul nu devine mut, nici paralizat, nici incoerent propriu-zis. El continuă să formuleze poziții articulate. Doar că le formulează, pe toate, în același timp, fără să mai poată alege între ele. Psihiatria clasică, după Bleuler, numește fenomenul acesta ambitendință sau coexistența, în același moment, a unor tendințe de acțiune opuse, toate formulate complet, fără ca vreuna să poată fi suspendată pentru ca alta să fie executată. Manualele statistice de diagnostic actuale o numesc catatonie hiperkinetică și ar descrie manifestările unei găini cu capul tăiat. Aparatul decizional american din aprilie 2026 se comportă, analitic, întocmai – la scară instituțională, ceea ce clinica descrie la scară individuală. Rezultatul nu este tăcere sau blocaj, ci producerea publică, simultană, a tuturor variantelor posibile ale deciziei. Ziua de 17 aprilie 2026, descrisă mai devreme, este cel mai bun exemplu.

Și a devenit necesară articularea unei a șasea mișcări, complementară simultaneității necondiționate, pe care o numim reagregarea structurală. Este procesul prin care arhitectura alternativă se reconstituie, pe baze diferite, în timp real, în timp ce cadranul vechi se află în dezagregare. Cele două procese nu sunt evenimente independente care se întâmplă să coincidă. Sunt două fețe ale aceluiași fenomen sistemic. Fiecare act de simultaneitate necondiționată produs la Washington – o sancțiune nouă, o blocadă declarată, un anunț contrazis de propriul autor – este, pentru China și Rusia, confirmarea că arhitectura veche este închisă strategic și dă impuls pentru accelerarea celei noi. Ceea ce pare criză dintr-o parte este travaliu de cealaltă parte.

România, din nou, la intersecție

Ce înseamnă toate acestea pentru noi? Răspunsul are trei paliere, legate între ele, dar care merită parcurse separat.

Primul palier este cel geografic. România se află, întâmplător și nu prea, pe linia de falie dintre cele două cadrane. Suntem membri ai Uniunii Europene și ai NATO – altfel spus, aparținem formal cadranului vechi, cel al cărui aparat decizional, american și european deopotrivă, traversează criza pe care am descris-o. Suntem, în același timp, stat de frontieră cu Ucraina, cu Marea Neagră ca spațiu de contact direct cu Rusia, cu memoria recentă și puternic interiorizată a experienței de stat captiv între diverse imperii. Această geografie nu se schimbă în funcție de ideologii. Ea rămâne, indiferent de cine guvernează la București sau la Washington, o realitate plină de consecințe.

Cel de-al doilea palier este politic. Aparatul statului român a operat, în ultimele trei decenii, pe premisa unei ordini unipolare stabile, garantată de Washington și mediată prin Bruxelles. Pe această premisă au fost construite toate deciziile majore ale tranziției, de la orientarea economică, arhitectura de securitate, politica energetică, până la modelul de integrare culturală. Cadrul de referință este, acum, în 2026, structural dizolvat. Washingtonul nu mai produce decizie coerentă. Bruxelles-ul, paradoxal, își conservă pentru moment propria rațiune birocratică de supraviețuire împotriva intereselor declarate ale garantului transatlantic. Iar cadranul alternativ, coagulat de China, Rusia și majoritatea globală, există deja ca realitate operațională, indiferent dacă ne place sau nu.

Al treilea palier este unul care ține de prognostic, dar îl formulăm ca întrebare deschisă, nu ca scenariu închis. Care sunt instrumentele intelectuale, politice și culturale pe care România le are la dispoziție pentru a-și formula propria poziție în această configurație nouă? Întrebarea nu are un răspuns simplu. Nici alinierea automată la Washington, care presupune că acest pol produce în continuare decizie coerentă, nu mai funcționează. Nici iluzia neutralității, care presupune o lume suficient de stabilă pentru a permite poziții neutre, nu mai este realistă. Nici alinierea la Bruxelles, care presupune că Bruxelles-ul este un agent în slujba intereselor europene reale, nu mai corespunde diagnosticului sociologic.

Ceea ce rămâne este, probabil, un travaliu de conștientizare pe care elita politică și culturală românească nu l-a început încă. Dar care poate începe prin recunoașterea faptului că protecția automată presupusă după 2004 nu mai este deloc garantată structural. Sau prin recunoașterea faptului că toate alegerile viitoare vor trebui făcute cu resurse proprii de gândire și cu ancorare fermă într-un interes național definit la rece. Dar mai ales prin recunoașterea faptului că aceste resurse nu mai pot fi împrumutate de la un centru hegemonic care, el însuși, nu mai funcționează ca centru. Niciuna dintre aceste recunoașteri nu este confortabilă, dar toate sunt necesare.

Șapte săptămâni au fost de ajuns pentru schimbarea ireversibilă a modului în care trebuie citită ordinea internațională. Scena din 15 august 2025 de la Anchorage apare, privită de la distanța a opt luni, ca ultima reverberație a unei lumi în care negocierea mai era, teoretic, posibilă. Această lume a încetat să mai existe. În locul ei s-a instalat o configurație pe care o descriem, cu instrumentele cele mai bune pe care le avem la dispoziție, drept simultaneitate necondiționată pe un cadran și ca reagregare structurală pe celălalt. Niciunul dintre cele două procese nu este ușor de urmărit cu ochii unei generații care s-a format în premisa ordinii unipolare. Amândouă au ajuns, însă, să constituie prezentul. Pentru un cititor român în al cărui orizont intră, deopotrivă, decizii de stat, strategii de afaceri și proiecte individuale de viață, nu mai există loc pentru luxul contemplării și al analizei. Înțelegerea acestei tranziții nu mai este opțiune intelectuală, este condiție de bază a oricărei decizii care se vrea temeinică.

Există momente în care popoarele mici plătesc scump neatenția la schimbările lumii mari. Suntem, în clipa aceasta, într-un asemenea moment. Nimeni nu ne va trezi din el – trezirea, dacă va veni, va fi a noastră. Cine nu învață să-l citească îl va suporta oricum, dar cu ochii închiși.